---

Parabole Divine/Parabola despre monahism şi meditaţia tăcerii

---

Simeon Noul Teolog*

Parabola despre monahism şi meditaţia tăcerii

Învaţă‑mă să nu plec de la Tine, Dumnezeul meu!

Dă‑mi voie să‑mi umplu trupul

cu Lumina Ta Nepământeană,

aşa încât Tu să fii mereu cu mine

în viaţă şi în moarte!

Învaţă‑mă Unitatea, o, Creatorul meu!

Rugăciune spusă de Simeon

A fost odată un tânăr dintr‑o familie bogată şi nobilă. Studiase cu succes ştiinţele şi toată lumea se aştepta ca el să aibă un viitor minunat la Curtea Imperială…

Însă dorinţa inimii lui era alta. El nu voia şi nu căuta bogăţii! Şi nici nu căuta faimă şi onoruri! În schimb, adeseori, cugeta despre sensul vieţii omeneşti, despre Dumnezeu şi despre cum să înţeleagă misterul Divin al existenţei.

El a cerut voie tatălui său să se retragă la o mânăstire pentru studii şi pentru purificarea sufletului.

Tatăl s‑a supărat foarte mult din cauza unei asemenea cerinţe din partea fiului său şi i‑a spus:

“Eşti tânăr! Numai oamenii în vârstă se duc la mânăstire pentru a se ruga pentru iertarea relelor pe care le‑au făcut! Renunță la ideea asta! Toate celelalte drumuri îţi sunt deschise!”

Tânărul i‑a răspuns:

“Dar de ce crezi, tată, că numai la bătrâneţe, în pragul morţii, are cineva nevoie să ştie despre Dumnezeu şi sensul vieţii? Dar, dacă viața mea este sortită să fie scurtă şi, astfel, nu voi mai avea timp să aflu de ce trăiesc?

“Vreau să ştiu despre semnificaţia vieţii, despre Dumnezeu şi nu cum să‑i fac plăcerea unui suveran sau nobil, sau cum să ocup o funcţie mai înaltă! Şi nu vreau nici să‑ţi măresc averile de zece sau de o sută de ori!

“Am văzut morţi — tineri şi bătrâni. Şi aceeași soartă o vor avea toți aceia care sunt acum în viață! Iar dacă cineva nu ştie de ce trăieşte — ce răspuns va putea da acesta lui Dumnezeu când va veni vremea să moară?”

Cu toate acestea, tatăl său nu i‑a dat voie să meargă la mânăstire. Tânărul i‑a respectat dorinţa, dar nu a renunţat la a‑L căuta pe Dumnezeu şi sensul vieţii omeneşti..

Odată, el s‑a dus la un călugăr — stareţul unei mânăstiri. Acesta era foarte respectat de oameni.

Stareţul îl primi pe tânărul care i‑a povestit despre dorinţa sa de a trăi o viaţă monahală şi despre rezistenţa tatălui său.

Bătrânul înţelept se uită cu bunătate la tânăr şi îi zise:

“De ce vrei să trăieşti într‑o mânăstire dacă nu eşti ispitit de tentaţiile pământeşti, ci eşti atras de dragostea pentru Domnul? Trăind printre oameni, poţi face aceleaşi lucruri pe care le‑ai face într‑o mânăstire!

“Cine este un călugăr adevărat? Nu este cel ce se ascunde de lume într‑o chilie întunecoasă pentru a nu vedea sau auzi nimic!

“Sufletul se realizează în faţa lui Dumnezeu, nu pentru că trăieşte între pereţii mânăstirii!

“Călugărul este acela care îşi dedică toate faptele şi gândurile sale lui Dumnezeu şi caută cu ardoare să‑şi cureţe sufletul în faţa Tatălui Ceresc!”

Atunci tânărul i‑a cerut bătrânului călugăr să‑l înveţe cum să ducă o viaţă monahală în timp ce trăieşte în lume:

“Spune‑mi, cum ar trebui să trăiesc de acum încolo? La ce ar trebui să renunț şi la ce ar trebui să năzuiesc?

Călugărul răspunse:

“Renunță la tot răul! Și pentru a înțelege ce este rău, îţi poţi întreba întotdeauna conștiința ta. Nu te înșeală niciodată!

“Renunţă la lene şi mânie!

“Renunţă la limbuţie şi nu rosti niciun cuvânt în zadar! Înfrânează‑ţi vorbirea prin tăcere!

“Nu jigni pe nimeni!

“Şi nu te simţi jignit!

“Iartă atunci când alţii sunt nedrepţi cu tine! Fii blând şi cere iertare, mai ales, atunci când tu ești cel ce a greșit!

“Isus ne‑a învăţat să ne iubim aproapele! Încearcă să împlineşti asta în viaţă.

“Asta este de ajuns pentru început.”

Dar tânărul a întrebat:

“Dar cum să mă rog? Călugării petrec fiecare zi în faţa Tatălui Ceresc spunând rugăciuni şi, în felul acesta, ei primesc binecuvântarea divină!”

Călugărul a răspuns:

“Ei bine, dacă vrei să fii mereu cu Dumnezeu, te voi învăţa o meditaţie a tăcerii pe care o poţi practica tot timpul.

“Trebuie să înveţi să rămâi în tăcere lăuntrică în inima ta spirituală! Şi atunci, nu în faţa vreunei icoane, ci chiar în inima ta spirituală, aprinde lumina dragostei pentru Tatăl tău Ceresc! Lasă focul iubirii să strălucească în liniştea interioară a inimii spirituale!

“Tot ceea ce faci, fă cu răbdare şi cu sârguinţă! Şi nu‑ţi întrerupe meditaţia tăcerii!”

Tânărul a început să facă ceea ce i‑a spus călugărul. Şi acest lucru nu s‑a dovedit a fi prea ușor! Uneori el putea să vadă înlăuntrul său urme de iritare şi mânie pe care nu le putea stăpâni în timp… Uneori, îşi da seama cât de prisos erau acele cuvinte spuse de el fără să gândească sau, pur şi simplu, nepotrivite… Uneori se supăra când cineva era nedrept cu el… Uneori, îşi putea vedea propria lene sau uita de meditaţia sa…

Dar niciodată nu a încetat munca sa cu sine ca suflet. Și atât de atent şi‑a urmărit gândurile și faptele încât el s‑a schimbat într‑un timp scurt.

Meditația tăcerii lăuntrice radia de bucurie în inima sa, iar tânărul se străduia s‑o menţină strălucind. Şi de atunci, lumina aprinsă în sufletul său pentru Dumnezeu strălucea mereu!

Într‑o zi s‑a întors din nou la călugăr şi i‑a spus:

“Mă simt atât de bine datorită meditaţiei tăcerii — e ca şi cum Însuşi Dumnezeu o veghează!”

Bătrânul îl întrebă: “De ce crezi tu că El nu veghează? Dumnezeu vede şi ştie totul: fiecare gând şi fiecare faptă a fiecăruia dintre noi! Chiar în clipa în care te‑ai gândit la Dumnezeu, El este gata să te ajute cu un răspuns. Se întâmplă astfel, fiindcă El este întotdeauna peste tot! Iar meditaţia ta, a tăcerii interioare, Îi face plăcere pentru că nu vrei nimic pentru tine, ci doreşti doar să aduci laude şi mulţumiri Domnului!”

Iar tânărul s‑a schimbat atât de mult într‑un timp atât de scurt, încât tatăl său s‑a înduplecat şi i‑a permis să se ducă la mânăstire la bătrânul înţelept pentru a învăţa.

* * *

Şi astfel, bătrânul l‑a învățat mai departe: “Ai învățat prima meditație a tăcerii — meditația inimii! Și acum te voi învăța a doua meditație a tăcerii interioare, care constă în unirea sufletului cu Duhul Sfânt”.

Bătrânul l‑a invitat la biserică, unde razele soarelui intrau pe fereastră și îi spuse:

“Priveşte: lumina soarelui este la fel cu Lumina Sfântă care vine de la Tatăl!

“Trupul omului este un templu, iar Dumnezeu este Lumina! Aşa că trebuie să‑ţi umpli propriul templu al sufletului tău cu Lumina Divină!

“Ce este Lumina asta? Care este natura Ei? Această Lumină este Dragoste. Vine de la Tatăl Ceresc. Iar locul pe unde pătrunde această Lumină a Iubirii Tatălui este inima spirituală care a fost deschisă odată cu prima meditaţie a tăcerii lăuntrice”.

Și atunci, tânărul simţi că această Lumină era Vie şi că această Lumină era Revărsarea Iubirii lui Dumnezeu!

Şi în acea Lumină el a atins Marea Puritate!

Şi, pentru un moment, el a devenit Una cu această Lumină!…

* * *

Trecuse mult timp de atunci. Tânărul încerca din greu să stăpânească a doua meditație a liniştii interioare. Dar el nu s‑a putut umple din nou cu Duhul Sfânt până când nu și‑a dat seama că numai aceia se pot uni cu Energia Dragostei lui Dumnezeu, care au devenit ei înşişi o astfel de Iubire — delicată, curată și care oferă!

Se întâmplă astfel pentru că numai cei ce sunt la fel se pot uni unii cu alţii!

* * *

Trăind în mânăstire tânărul a văzut că acolo se întâmplau aceleaşi lucruri ca în lumea mirenilor: mânie, duşmănie, trufie şi invidie… A văzut la fraţii din mânăstire acele lucruri pe care le considera inaccepabile pentru un călugăr. De aceea mirarea lui sporea pe zi ce trecea.

Ca urmare, se duse la bătrânul înţelept pentru a‑i cere sfatul: ce‑ar trebui să facă pentru a evita sentimentul de condamnare a ceea ce vedea şi cum ar trebui să se poarte cu ceilalţi în acest caz.

Acesta îi răspunse:

“Cine este un călugăr? Este acela care se străduieşte cu toate gândurile sale şi cu tot sufletul său să‑L cunoască pe Dumnezeu!

“Dar problema este că sufletul nu se poate elibera imediat de toate straturile dense care, în decursul multor ani, s‑au ataşat de el. Aceste învelişuri întunecă ochii şi acoperă urechile sufletului, ascund rănile şi defectele sale şi, cu greutatea lor, îl paralizează — acest lucru nu mai permite sufletului să vadă şi să simtă Lumina Domnului!

“Nu este ușor să scapi de aceste straturi. De aceea sufletele nu pot fi curățite și vindecate repede!

“Acela care poate să vadă aceste straturi şi defecte fără să condamne, poate fi un vindecător de suflete.

“Te voi numi pe tine ca stareţ al mânăstirii în locul meu pentru că trebuie să plec curând…

“Eşti tânăr, dar puritatea şi sinceritatea în faţa Tatălui Ceresc este mărturie că tu vei avea grijă de sufletele din această casă a Domnului mai bine decât alţii! Poţi să‑i ajuţi pe aceia care se străduiesc să se purifice ca suflete şi să‑L iubească pe Tatăl Ceresc!

“Dacă simți că poţi îndepărta cel puţin un strat din cele care acoperă sufletul, că poţi vindeca una din rănile sale, sau îndrepta unul din defectele sale, fă aceasta în numele lui Dumnezeu!

“Învaţă oamenii din lume să trăiască în pace şi iubire şi să păzească poruncile lui Isus.

“Învaţă călugării să trăiască în faţa lui Dumnezeu şi să se perceapă ca suflete.

“Tu însuţi vei dobândi înţelepciune —numai dacă ajungi să ajuţi alţi oameni să devină curaţi în faţa lui Dumnezeu.

“Ar trebui să înveţi să nu condamni, ci să trezeşti în sufletele lor dorinţa de a scăpa de vicii.

“Domnul îţi va spune întotdeauna ce doctorie să prescrii fiecărui suflet!”

Apoi bătrânul călugăr tăcu…

Dar tânărul îndrăzni să întrebe:

“Mi‑ai spus că există o a treia meditaţie a tăcerii interioare… Vorbeşte‑mi, te rog, despre ea!”

“Vei cunoaşte a treia meditaţie atunci când vei renunţa la tine…”

* * *

Bătrânul plecă.

Tânărul deveni stareţul mânăstirii.

Din cauza responsabilităţii mari pe care o avea, el întreba întotdeauna pe Dumnezeu ce trebuie să facă. Şi aşa a început să audă sfaturile lui Dumnezeu şi să vadă Lumina Divină!

Duhul Sfânt a început să curgă în trupul său, iar cuvintele si faptele sale au devenit pline de înţelepciune.

Din acel moment, a doua meditaţie a tăcerii deveni esenţa sa fiindcă Duhul Sfânt era în el, acţiona şi vorbea prin el.

* * *

Şi aşa a trecut timpul… El ajuta multă lume să scape de învelişurile grele care înăbuşeau sufletele, le învăluiau acoperindu‑le în faţa Luminii şi care le înăbuşea respiraţia… El a vindecat multe răni ale sufletelor şi a învăţat pe mulţi cum să‑şi îndrepte defectele sufletelor lor.

… Între timp, tatăl său a murit şi tânărul a moştenit toată averea lui.

Însă el nu a donat bogăţiile tatălui său mânăstirii aşa cum mulţi călugări visau… Şi nici nu a acoperit cu icoane, aur şi pietre preţioase interiorul bisericii… În schimb, el a deschis o şcoală pentru copii, un spital şi un adăpost pentru bătrânii singuri, fără familie…

Unii călugări au fost nemulțumiți de acest lucru. Acei călugări trăiau în mânăstire ca și cum ar fi fost în lume: căutau poziție și rang, luptau pentru favorurile oamenilor cu putere și cereau respect de la cei cu poziţii mai joase decât ei… Dar ei nu încercau să se elibereze ca suflete de carapacea lor densă şi de viciile lor teribile…

Ei au hotărât să‑l dea afară pe stareţ… Ei au scris un raport în care au afirmat că stareţul lor a fost ispitit de spirite rele, pentru că a văzut Lumina Divină asemănătoare cu lumina soarelui, a auzit sfaturile Duhului Sfânt şi a compus imnuri pentru El, având mințile pierdute!

În felul acesta a fost dat afară din mânăstire… Dezbrăcându‑se de hainele sale de stareţ, el a plecat neavând nimic altceva decât a doua meditaţie… pe care o stăpânea.

* * *

Pe când ieşea afară pe poarta mânăstirii — bătrân cu părul alb — oamenii îl întrebau: “Cine eşti?”

Iar el răspundea: “Călugărul lui Dumnezeu.”

S‑a dus pe ţărmul mării şi acolo a găsit undeva, într‑un loc singuratic, o peşteră în munţi unde a început să locuiască.

Acolo L‑a văzut pe Dumnezeu!

Acolo L‑a auzit pe Dumnezeu!

Iar Dumnezeu era cu el mereu!

Şi călugărul lui Dumnezeu era numai cu Dumnezeu!

Iar atunci când nu a mai părăsit Lumina Duhului Sfânt, Tatăl Ceresc i‑a deschis porţile Lăcaşului Său! Iar sufletul său s‑a îmbrăcat în hainele lui Cristos.

În acel moment el a cunoscut a treia meditaţie a tăcerii, pentru că nimic nu mai exista pentru el decât Dumnezeu! Numai Dumnezeu era Totul şi peste tot!

Da, acum Dumnezeu locuia în călugăr şi înfăptuia prin el tot ceea ce El avea nevoie…

Iar semnele Iubirii lui Dumnezeu apărură în jurul călugărului…

Oamenii au început să‑l numească Sfântul Călugăr. Şi atât de mulţi pelerini se adunaseră în jurul său încât au construit o nouă mânăstire lângă peştera lui.

Iar bătrânul înţelept nu le refuza niciodată sfatul şi ajutorul său.

* * *

Într‑o zi, un tânăr a venit la el şi l‑a întrebat:

“Spune‑mi, bătrâne înţelept, pentru ce ai trăit viaţa asta?”

Bătrânul i‑a răspuns:

“La început am trăit pentru a cunoaşte iubirea inimii.

“Apoi am trăit ca să ofer iubire oamenilor, pentru ca să‑i învăţ să iubească astfel încât ei să ajungă să înveţe de la Creatorul nostru ce înseamnă a avea grijă.

“Acum Domnul trăieşte în mine şi eu trăiesc în El. Iar ceea ce fac eu, este ceea ce El face.”

Tânărul a spus:

“Învaţă‑mă să trăiesc ca tine!”

Şi bătrânul înţelept a început să‑i vorbească despre prima meditaţie a tăcerii…