---

Parabola despre viaţa unui suflet
în Palma lui Dumnezeu

Într‑o mânăstire, trăia un călugăr înţelept numit Zosima. Oamenii credeau că el era atât de curat la suflet încât Dumnezeu îl înzestrase cu darul de a face minuni. Se spunea că vindecări miraculoase se întâmplau prin cuvântul său, iar viața oamenilor se schimba şi sufletele lor se transformau! Şi multă lume a venit la bătrânul părinte cu cererile lor…

* * *

Odată, pe drumul prăfuit şi plin de hârtoape, tipic pentru Rusia, un om veni în micul oraș unde se afla mânăstirea…

Nu era nici tânăr, dar nici bătrân. Avea un corp robust şi o statură mult mai mare decât cea obişnuită. [La prima vedere], se putea observa puterea deosebită a trupului său, dar neliniştea din sufletul său zdrobit era vădită numai unui ochi atent.

… Pe marginea drumului, un cerşetor stătea aşezat pe un maldăr de zdrenţe…

Omul îl întrebă unde ar putea închiria o cameră sau găsi un han şi-i dădu o rublă, ceea ce, pentru acele timpuri, era o mulţime de bani.

Cerșetorul văzu rubla și, din cauza surprizei, se schimbă dintr‑o dată ca și cum ceva se trezise în el! El spuse:

“Va fi mai bine dacă te duci la Axinia! La han, bețivii se încaieră, au loc afaceri necinstite… Dar cei ce vin să‑l vadă pe părintele Zosima rămân, adeseori, în casa ei…

“Axinia e o femeie bună! Când nu sunt beat, îi cer supă — și ea îmi dă! Supa ei este gustoasă, deși întotdeauna fără grăsime…”

“Stai, despre ce părinte vorbești? N‑am venit pentru niciun părinte… Ăă, de fapt, nu contează! E acelaşi lucru! Deci, cum să ajung la Axinia ta?”

“Du‑te acolo! Și spune‑i că Nicodim te‑a trimis!”

Acestea fiind spuse, cerşetorul îşi întoarse gândurile la rublă şi la vodca servită cu o mulțime de gustări…

* * *

Călătorul ajunse la casa Axiniei şi bătu la uşă.

O femeie plinuţă, de vârstă mijlocie îi deschise uşa. Fața ei radia o lumină interioară ce emana dintr-o bunătate calmă. Se uită la călător cu blândeţe, ca și cum întâlnise un prieten vechi pe care îl aștepta.

“Pot închiria o cameră, Axinia? Mi s‑a spus că închiriezi camere…”

“De ce nu? Un om bun este întotdeauna binevenit!”

“De ce crezi, Axinia că sunt un om bun? Dacă sunt exact pe dos?” — spuse călătorul cu o doză de sarcasm şi amărăciune profundă.

“Ei bine, dacă nu eşti bun, atunci spune‑mi, măcar, cum te numești?” — răspunse gazda îndrăzneţ pe un ton jucăuş.

“Spune‑mi Nicolae.”

Călătorul, pe nume Nicolae, se uită prin camera mobilată simplu, dar curată şi plăcută. El plăti chiria în avans, pentru o săptămână, dublând suma de bani, cerută de proprietăreasă.

Era pe cale să meargă în camera lui, când Axinia îi spuse grijuliu:

“Nu te duce la părintele Zosima din prima zi! Întâi gândeşte cu calm ce să‑i spui şi cum! Mergi pe jos de‑a lungul râului… Pentru a putea auzi cuvintele sale, este necesar să te linişteşti puţin.”

“Ce preot aveţi aici? N‑am venit la el… Eu nu merg la mânăstiri! Dumnezeu nu ajută oamenii! Uită-te ce se întâmplă în jur!…”

În acest moment conversaţia a fost întreruptă: cineva ciocăni la uşă şi Axinia se duse s‑o deschidă.

* * *

O femeie palidă și obosită intră cu un copil în brațe. Copilul nu era mic și părea grav bolnav. Era un băieţel firav de cinci sau șase ani. Copilul nu era pe deplin conștient, ca și cum puterea de a trăi în acest corp aproape îl părăsise. Femeia îl ţinea în braţe cu ultimele sale puteri.

“De ce nu faci nimic?” — îl întrebă Axinia pe Nicolae. — “Ia copilul!”

Când Nicolae luă băiatul în brațe, acesta gemu ușor și îşi deschise ochii. Nicolae duse copilul, cu multă grijă şi atenţie, în camera care era alături de a sa.

… În timp ce era pe cale de a adormi, Nicolae auzi vocea blândă a Axiniei și suspinele înăbușite ale celeilalte femei.

“Zosima te va ajuta!“ — încercă Axinia s‑o liniştească. — “Nu te îndoi! Du‑te la el mâine dimineață! Și nu îţi face griji că nu ai bani! El nu ia niciun ban! Acela care vrea, poate dărui pentru spital sau pentru mânăstire. Și poți locui aici fără să plătești! Am un oaspete generos! Aşa că, totul va fi bine!”

* * *

A doua zi dimineață, Nicolae a fost trezit de voci șoptite și de zgomotul pregătirilor din camera de alături.

“Ce loc ‘liniștit’ mi‑a recomandat Nicodim…” — gândi el.

Şi, totuşi, nu era deloc iritat. Dimpotrivă, simţea căldură în inima sa, ca pe vremea copilăriei lui, atunci când auzea vocea mamei sale în timp ce adormea…

Era încă întuneric afară.

Axinia bătu la ușa lui:

“Scuză‑mă, te rog, Nicolae! Băiatul bolnav nu poate merge singur, iar mama lui este total sfârşită de puteri! Vrei să‑i însoțeşti până la părinte?”

Nicolae încuviinţă fără şovăială. Acum, această distragere a atenției de la gândurile sale apăsătoare părea neașteptată și plină de bucurie pentru el. Părintele Zosima, acela de care abia ieri auzise, începu să‑i stârnească interesul din ce în ce mai mult.

Nicolae dorise întotdeauna să ajute oamenii. El simțise că acest lucru era sensul întregii sale vieți. Dar de aici, el a avut cea mai mare dezamăgire pentru că toate încercările sale de a transforma vieți omenești au eşuat…

* * *

Era frig afară.

Nicolae purta copilul în braţele sale. Femeia, abia putând respira din cauza mersului rapid, îi povestea cum ajunsese Ilie, fiul ei, să‑şi rănească piciorul.

“N‑ar fi mai bine să mergem la spital?” — întrebă Nicolae. — “Un medic l‑ar examina și l‑ar vindeca! Se spune că aici există un spital bun.”

“Am mers, deja, la diferiţi doctori, am cheltuit atât de mulți bani, dar nimeni nu l‑a putut ajuta… Ei spun că este necesar să i se amputeze piciorul și că ar putea fi prea târziu deja… Pe de altă parte, părintele face minuni de la Dumnezeu! El îl va vindeca cu siguranță!”

Apoi, femeia începu să‑i povestească în detaliu viața și necazurile lor…

Nicolae ducea copilul cu grijă și abia dacă o asculta… Ținând în braţe acest corp fragil, în care încă mai era o fărâmă de viaţă, el gândea: “Acesta este un copil care, aproape sigur, va muri în curând… sau va rămâne şchiop pentru tot restul vieții lui… Deci, pentru el, ar fi chiar mai bine să moară… De ce se‑ntâmplă așa? Pentru ce motiv? De ce nu este posibil de a schimba ceva în această viață umană înfiorătoare și fără sens? De exemplu, eu sunt un adult și un om puternic, care nu vede nici un sens în a continua această existență. Voi trăi… dar acest băiat va muri… De‑aș putea să‑i dau viața mea și puterea mea astfel încât el să trăiască și să fie sănătos!… Dar asta nu se poate… Deci, unde ești, ‘Dumnezeule Atotputernic’? De ce dai voie să se întâmple aşa ceva?!”

Ei ajunseră la mânăstire, dar călugării nu voiau să‑i lase să intre înăuntru:

“Veniţi mâine! Atunci părintele va primi lume. Astăzi nu puteţi intra!”

În ciuda acestui fapt, Nicolae trecu de ei cu încredere ca şi cum aceştia nu ar fi încercat să‑l oprească. El hotărâse să o convingă pe mama copilului să‑l ducă la spital, astăzi, după ‘audienţa cu sfântul părinte’. Poate că nu era prea târziu…

* * *

Nicolae a mers repede prin grădină până la chilia părintelui. Cărarea către chilie se vedea uşor fiindcă fusese bătătorită de numeroși oameni care veniseră la părinte.

Nicolae, purtând copilul, intră cu fermitate în chilie. Mama băiatului îl urmă.

Zosima nu era un bătrân ramolit, aşa cum îşi închipuise Nicolae.

Dimpotrivă, era un om suplu, plin de un anumit fel de pace. Numai părul şi barba îi erau complet albe. Iar ochii săi…

Nicolae întâlni ochii lui numai pentru o clipă şi realiză că niciodată nu văzuse astfel de ochi până atunci… Radiau o lumină caldă, blândă şi liniştită, o încredere specială, putere, pace şi bunătate.

Mama băiatului îngenunche şi începu să spună povestea nefericirii fiului ei. Plângea şi cerea vindecarea băiatului…

Părintele o întrerupse:

“Te numeşti Alexandra? Du‑te şi te roagă în capelă, draga mea!”

Tăcu mirată, apoi se înclină şi ieşi cu sfială.

Nicolae puse băiatul pe o bancă lată lângă perete, se înclină fără să se închine şi tocmai voia să iasă şi el afară…

Părintele îi spuse: “Ajută‑mă, Nicolae! Chiar vrei ca Ilie să se facă bine?”

“Da,” — răspunse Nicolae fără a avea timp să se întrebe despre ceea ce se întâmpla. Îşi aminti ce gândea pe drumul spre mânăstire în timp ce ducea copilul…

“Vino aici.”

Părintele puse mâinile lui Nicolae pe trupul băiatului: una — pe piept, iar cealaltă — pe piciorul rănit. Zosima nu‑şi luă mâinile [de pe trupul copilului]…

… Dar ceea ce s‑a întâmplat pe urmă, Nicolae nu a putut înțelege multă vreme…

El, împreună cu tot ceea ce era în jurul lui, se scufundase în Lumină. Era o Lumină pură, alb‑aurie, ca aceea a soarelui de dimineață… Nicolae văzu valurile acestei Lumini care se mişcau ușor… În acele momente, se părea că el şi‑a pierdut cunoștința, ca și cum ar fi adormit…

* * *

Când îşi reveni, Nicolae stătea într‑un colţ al chiliei, iar părintele Zosima vorbea cu mama băiatului. Copilul nu era acolo…

“Spui că eşti văduvă…” — o întrebă părintele.

“Da, văduvă, de cinci ani deja… Mă voi ruga pentru tine toată viaţa mea! Şi îl voi învăţa pe Ilie să se roage pentru matale, salvatorul nostru!…”

“Ce spui acolo!… Nu eu, ci Dumnezeu l‑a vindecat!”

“Mă voi ruga la Dumnezeu!… Îi voi mulţumi lui Dumnezeu!”

“Aşa, da — să‑I mulţumeşti!…

“Am de gând să te învăț cum îţi poţi arăta recunoștința. Uite, o mică notă de la mine. Du‑te la spital la doctorul Fiodor și spune‑i că te‑am rugat să lucrezi trei sau patru luni, ca asistent medical cu pacienţi în stare critică. El te va plăti și acest lucru vă va ajuta pe tine și pe Ilie să ajungeţi acasă.”

“Mulțumesc!…”

“Stai, nu am terminat! Ascultă‑mă! În spital este un om cu numele Grigore. El a avut o operație grea. Viața lui a fost salvată, dar și‑a pierdut piciorul. El nu vrea să fie şchiop. A încercat deja să se sinucidă… Dacă reușești să vindeci acest suflet, această faptă va fi prima ta expresie a recunoștinței față de Dumnezeu! Și fiul tău te va ajuta. Uneori se întâmplă ca, atunci când pacienţii văd copii, o nouă speranță pentru o viață fericită apare din nou în ei…

“Acum du‑te!…

“Ilie, vino aici!” — strigă Zosima.

… Ceea ce văzu Nicolae după aceea, îl uimi mai mult decât orice altceva: băiatul vindecat a intră în chilia din grădina mânăstirii nu mergând, ci alergând. Era de necrezut cât se schimbase!

Copilul nu numai că putea merge acum! Dar el părea să fie trezit din braţele morţii! Viaţa adevărată pulsa în el — pură și însorită! Acest lucru rar poate fi văzut chiar și printre oamenii sănătoși… Bucuria și lumina strălucea din interiorul corpului său! Aceeaşi Lumină pură, strălucitoare, pe care Nicolae o văzuse în timpul vindecării, era acum în trupul băiatului!

“Mami, mami, eu sunt complet sănătos acum! Și nu mă mai doare piciorul! Pot să şi alerg!”

Amândoi s‑au plecat înaintea părintelui cu recunoștință și au plecat…

* * *

Bătrânul Zosima stătea în pragul chiliei și‑i urmărea cu privirea.

El privea la viitorul lor cu afecțiune și cu Puterea lui Dumnezeu. El vedea… omul pe nume Grigore stând liniștit în patul lui… privind fără să vadă, cu ochii plini de durere şi disperare… Zosima o văzu pe Alexandra, mama lui Ilie, șoptind cuvinte blânde lui Grigore. Zosima vedea cum Ilie fugea la spital în căutarea mamei sale și felul în care dragostea se aprindea în inima copilului, atunci când visul său cel mai mare devenise realitate:

“Mami, mami! L‑ai găsit pe tăticu’ nostru!” — spunea Ilie cu bucurie, îmbrățișându‑l pe Grigore cu aceste cuvinte… Și Grigore îl îmbrățișa pe băiat cu lacrimi în ochi… Dragostea şi speranța reveniseră în aceste suflete și i‑a vindecat…

Zosima vedea trei oameni fericiți ieşind din spital. Ei au fost vindecaţi, în ciuda faptului că bărbatul mergea în cârje. Iar oamenii se uitau la ei de la ferestre, urându‑le fericire…

“Aşa să fie, o, Doamne! După Voia Ta, să fie!… Inimile pline de iubire vor împlini Voia Ta!…” — șopti Zosima.

* * *

Nicolae şi părintele rămaseră singuri în chilie.

“Cât de des faci asemenea minuni?” — întrebă Nicolae, cu uimire, fără să înţeleagă, totuşi, în întregime, tot ce se întâmplase.

“Acest lucru se întâmplă destul de rar… Totuşi, nu numai eu, dar şi tu, în Unire cu voia lui Dumnezeu, am vindecat pe Ilie! E limpede că şi pentru tine a fost necesară [vindecarea], în aşa fel încât măreția Puterii lui Dumnezeu să fie dezvăluită înaintea ta!

“Du‑te acum! Gândeşte‑te la ceea ce vrei să întrebi și de ce nu vezi sensul vieții tale… Gândeşte‑te și apoi revino! Vino mâine dacă vrei! Vom vorbi! O să fii în stare să faci ceea ce ai visat pentru oameni! Nu o s‑o faci de unul singur, ci contopindu‑te cu Puterea lui Dumnezeu!

Zosima spuse liniştit: “Du‑te acum, sunt obosit…”

* * *

Pe când se întorcea de la bătrânul înţelept, Nicolae reflecta la ceea ce se întâmplase.

Totul se schimbase într‑un fel de necrezut… Moartea, pe care el o considera forma de evadare din impasul inutilității și a lipsei de speranță în viață, rămase deodată în urmă, iar acea vastitate, necunoscută lui înainte, se deschise pentru el…

Acum, el ar trebui să înțeleagă și să hotărască felul în care va trăi în continuare…

Neîncrederea în existența lui Dumnezeu, care devenise de neclintit în timpul vieții sale dificile, a fost, de departe, strivită cu uşurinţă de bătrânul călugăr…

Dar credința încă nu umpluse locul gol, din moment ce Nicolae nu era în căutarea ei. El dorea claritatea înțelegerii și plinătatea cunoașterii.

Toate întrebările care îl chinuiseră de‑a lungul întregii sale căutări spirituale se treziră în el, din nou.

Acestea erau întrebările pe care el le eliminase ca făcând parte din cele “care nu au niciun răspuns”. Toate aceste întrebări fuseseră respinse, împreună cu credința în existența lui Dumnezeu.

… În acele timpuri, el hotărâse să se îngrijească singur, fără Dumnezeu, de mijloacele necesare pentru a ajuta oamenii să fie fericiți… Și multe din încercările sale au eșuat complet… Mulţi dintre prietenii lui l‑au trădat… Și multe dintre ideile sale minunate au fost răstălmăcite de foștii săi colegi și folosite în scopuri rele…

Toate lucrările sale dinainte au ajutat o mulțime de oameni, dar, în aceeași măsură, au adus durere și distrugere altora…

… Gândurile lui Nicolae se întoarseră la minunea vindecării și la acea Lumină pe care el însuși o văzuse. “Ei bine, ar putea însemna acest lucru că există o Putere reală, capabilă să schimbe destine umane? Ar putea fi Dumnezeu?”

El înţelese că trebuia să‑l viziteze încă o dată pe preot, a doua zi.

* * *

Nicolae mergea pe drumul spre mânăstire fiind încă apăsat de îndoieli și gânduri. “Ce sper? Ce s‑a schimbat de ieri, când am văzut Lumina Strălucitoare unită cu bătrânul călugăr care l‑a vindecat pe băiat?… Ce vreau? Să mă spovedesc? Să‑mi descarc inima? Sau vreau să obțin ‘credința în Cristos’? Sau să pun întrebări? Sau, să găsesc sensul vieții mele? Cu toate acestea, poate că acest bătrân știe Adevărul real pentru care are sens să trăiesc pe Pământ…”

Apropiindu‑se de mânăstire, Nicolae a auzit din întâmplare, discuția dintre o mamă și fiica ei, care se întorceau de la părinte.

Mama era o femeie cu un trup mare şi plin, care, limpede, venea dintr‑un mediu bogat.

Ea striga furioasă:

“Cum de nu‑i e rușine să ademenească oamenii cu vindecările și minunile Lui! El nu poate face nimic! Totul este numai înșelăciune!”

“Nu‑ți face griji, mamă!” — încercă fiica s‑o calmeze. Fata îşi ținea brațul stâng, parțial paralizat, cu brațul drept.

“Ți‑am spus, mamă, că toate astea sunt aiureli, basme pentru naivi și copii! Dar nu m‑ai crezut!”

În ciuda eforturilor fiicei ei, mama nu se putea calma și continua, cuprinsă de agitaţie, să spună:

“Cum a putut el să scornească aşa ceva?! În fiecare dimineață, să frămânţi tu aluatul folosind brațul aproape paralizat, apoi să coci pâine și să dai săracilor! Și asta, pe parcursul a trei ani! Ce fel de om sfânt este el!? Şarlatanul şarlatanilor! Iar eu sunt uimită că există neghiobi care vin la el pentru sfaturi!”

“Bine, linişteşte‑te, mamă, linişteşte‑te!…” — tot încerca fiica să o calmeze.

… Nicolae auzi vocile lor pierzându‑se în depărtare…

Apoi a stat pentru o lungă perioadă de timp printre aceia care aşteptau să fie primiţi de părinte, studiind fețele celor ce ieşeau…

… Când nu a mai fost nimeni, a intrat și el în chilie.

Zosima îl aştepta și, văzându‑l pe Nicolae intrând, s‑a bucurat ca și cum venise la el cel mai bun prieten al său, nu un călător întâmplător care nu crezuse în existenţa lui Dumnezeu pentru jumătate din viaţa lui.

* * *

“Ai venit?”

“Am venit….”

“Şi pentru ce?”

“Nu ştiu nici eu… Poate că am nevoie doar să vorbesc… Poate pentru ca să înţeleg cum trăieşti şi care este scopul… Pentru ce faci aceste minuni?”

“Nu eu fac miracolele astea! Dumnezeu este Acela Care face totul, deşi omul însuşi ia parte şi el…”

“Nu‑i aşa, că n‑ai reuşit să vindeci pe fetiţa cu mâna paralizată?

“Nu, nu am reuşit.” — spuse Zosima cu o undă de tristeţe.

Nicolae continuă:

“Dar, dacă ea ar fi fost de acord să frământe aluatul timp de trei ani, s‑ar fi vindecat?”

“Depinde de felul în care ar fi făcut asta… Dacă inima ei spirituală s‑ar fi trezit în timp ce împărţea pâine copiilor înfometaţi, dacă ar fi început să se gândească cum să aline suferința umană în timp ce frământa aluatul și nu cum să‑şi vindece brațul paralizat, atunci, în acest caz, ea s‑ar fi vindecat! Mâinile care fac bine și oferă binele întotdeauna se vindecă!”

Nicolae spuse:

“Dar eu, cu mâinile mele și cu propriile mele gânduri, am lucrat întreaga viață încercând să fac bine… Și am ajuns la punctul când am început să cred că ar fi mai bine pentru mine să părăsesc această viață complet, decât să trăiesc cu înțelegerea propriei mele neputințe de a schimba ceva în mai bine…

“Zosima, crezi că băiatul vindecat de tine va fi fericit sau, că, la fel ca toți ceilalți, va ajunge bătrân și îşi va termina călătoria lui pământească în păcate și vicii? Atunci, de ce l‑ai vindecat?”

“L‑am vindecat pentru viitor, pentru dragoste! Și cum va fi în viitor — depinde de multe lucruri…

“Tu, de exemplu, când erai mic, Îl iubeai pe Dumnezeu foarte mult… Ca tânăr, de asemenea, ai avut o inimă pură!”

“Da, am iubit și am crezut… am crezut, dar mi‑am pierdut credința!… S‑a întâmplat demult. Am crezut cu tot sufletul și m‑am rugat fierbinte… Dar Dumnezeu nu a răspuns la rugăciunile mele!…

“Și mai târziu am văzut necazuri și suferințe umane și m‑am convins că Dumnezeu cel bun, atotputernic și milostiv nu putea crea acest iad pe Pământ pentru copiii Săi! Am decis că eu, de unul singur, voi face pentru oameni tot ceea ce puteam face cu puterile mele… Şi totuşi, nu s‑a întâmplat cum am vrut…”

“Eu pot vedea multe lucruri care ţi s‑au întâmplat… Ai trăit ca și cum ai fi fost într‑o barcă plutind împotriva curentului unui râu. Ai muncit din greu, în speranța de a ajunge la ocean, dar ai ajuns doar la un mic izvor de unde pornește râul… Cu toate acestea, nu ai muncit în zadar: puterea ta a crescut! Şi calităţile tale, de asemenea, s‑au dezvoltat — ai învățat o mulțime! Iar acum poți să‑ţi îndrepţi barca în direcția cea bună. Și întreaga putere a râului te va ajuta. Vrei asta?”

“Nu știu încă ce vreau… Probabil că din cauza asta am venit la dumneata… Mă poți vindeca de necredință și de golul lipsit de noimă din suflet?”

“Dar Dumnezeu te‑a vindecat deja de neîncredere! Dacă nu te‑ar fi vindecat, nu ai fi venit aici!

“Pot să te învăț, dacă vrei, cum să ai iubire pentru Dumnezeu și liniște în inima ta spirituală.”

“În primul rând explică‑mi de ce m‑am întors la dumneata!”

“Pentru ca să înveți să munceşti pentru Dumnezeu împreună cu Dumnezeu și cu înțelegere, în loc să faci lucrul acesta după voia minții tale!”

“Spune‑mi altceva: dumneata, în ce crezi?”

“Eu cred într‑Unul Atotputernic Dumnezeu‑Tatăl, Creatorul a tot ceea ce vizibil și invizibil… Și, deși spun cuvintele obișnuite ale unei rugăciuni, simt mereu pe Dumnezeu în inima mea, și prezența Lui este tot atât de clară pentru mine pe cât este şi prezenţa ta aici. Cu toate acestea, eu nu pot să învăț pe toată lumea să facă acest lucru…”

“Chiar Îl vezi?”

“Îl văd şi Îl aud…”

“Dar eu nu‑L văd şi și aproape… că nu te cred…”

“Tu vezi acum casa Axiniei, unde ai închiriat camera?”

“Nu, n‑o văd…”

“Deci, înseamnă că această casă nu există, nu‑i aşa?”

“Nu, există…”

“Deci, n‑o vezi acum, dar spui că există..

“Tot aşa nu‑L vezi pe Dumnezeu şi nu‑I simţi Dragostea Lui, deşi El există.

“Când Isus a trăit în lume ca un om obișnuit — El putea vorbi întotdeauna cu Tatăl Ceresc, și El putea simți întotdeauna Marea Putere care venea de la Tatăl. El a făcut multe pentru a arăta oamenilor cum se poate trăi pe Pământ! Şi porunca cea mai importantă pe care ne‑a spus‑o a fost să devenim ca El: «Fiți desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel Ceresc este desăvârșit»*. Dar câţi oameni încearcă să trăiască astfel?

“Când un suflet trăiește în disperare, neîncredere și mânie, Dumnezeu nu poate ajuta acea persoană foarte mult, pentru că aceasta neagă Dragostea Atotputernică a lui Dumnezeu, Ajutorul Său și Grija Sa iubitoare!”

“Ce putem schimba în această lume? De unde să începem?”

“În primul rând, ar trebui să ne îndreptăm și să ne corectăm pe noi înşine: să ne curăţim sufletele, să ne umplem inimile spirituale cu dragoste, și să nu trăim după voia noastră, ci după Voia lui Dumnezeu. Numai atunci vom fi în stare să ne ajutăm cu adevărat aproapele!

“Oricine poate face acest lucru pentru că Dumnezeu ne dă această posibilitate.

“Și în acest caz, sufletul se înalță, luminat de iubirea inimii, la o altă viață, deși îşi păstrează corpul. Trupul rămâne același, mâinile sunt aceleași; dar sufletul este transformat și trăiește acum ca și cum ar fi într‑o altă lume, în paradis! Trăieşte fiind plin de dragoste și având sfatul lui Dumnezeu despre tot! Toate par a fi la fel în jur — dar viața unei astfel de persoane este complet diferită acum!

“Ai vrut, prin cuvinte nestăpânite și prin dispute, să‑mi spui, în timpul spovedaniei, toate gândurile tale fierbinți și îndoielile tale puternice, da? Te‑ai gândit că asta te‑ar face să te simți mai bine, nu‑i aşa?

“Dar nu există deloc liniște în tine, deoarece nu ai cunoscut pacea inimii!

“Mai mult decât atât, Dumnezeu știa deja și știe tot ce ai vrut să‑mi spui în timpul confesiunii!

“El cunoaște trecutul tău și fiecare gând al tău!

“Lumea întreagă se află întotdeauna în Palma lui Dumnezeu, ca să spunem așa! Dar numai atunci când suntem conştienţi de acest lucru, putem trage un folos din asta! Pentru că, dacă știm că Dumnezeu vede toate gândurile noastre, chiar și cele mai secrete, și toate acțiunile noastre, chiar și motivele acestor acțiuni, atunci vom fi mai atenți la felul în care trăim!…

“Se spune că trebuie să avem frică de Dumnezeu, pentru a nu păcătui. Dar eu nu sunt de acord. Când alegem binele în locul răului, din cauza fricii, atunci Dumnezeu vede acea frică din noi, în loc de iubire… Iar astfel de hotărâri nu îmbunătățesc destinele noastre…

“Puritatea sufletului înaintea lui Dumnezeu trebuie păstrată, dar nu din cauza pedepsei care ar putea fi primită în urma faptelor şi a gândurilor păcătoase! Intențiile noastre nu sunt un secret pentru Dumnezeu, iar noi nu le putem ascunde de ochii Lui!

“Dar dacă Dumnezeu vede defectele mele, atunci ar trebui să mă rușinez. Este necuviincios pentru suflet să trăiască în rușine și ocară…

“Dacă cineva știe că a gândit rău sau a făcut ceva greșit și s‑a rușinat în fața lui Dumnezeu, atunci această persoană va încerca să nu mai păcătuiască data viitoare!

“Este important să prevenim apariția falsității în noi! Eu vorbesc despre acea falsitate internă, care ne face orbi la defectele noastre… Când o astfel de minciună apare în noi, vom începe să ignorăm vocea blândă a conștiinței noastre și vom încerca să ne justificăm, dând vina pe alții din jurul nostru!

“Dimpotrivă, atunci când vom începe cu adevărat să avem dorința de a ne corecta ca suflete — este o mare bucurie pentru Dumnezeu! Dumnezeu începe, apoi, să lucreze împreună cu noi, ajutându‑ne să devenim mai buni.

“În timp ce noi nu știm că Dumnezeu ne vede mereu, este posibil ca noi să considerăm binele şi răul dat nouă ca fiind acelaşi lucru… Sufletele care trăiesc în acest fel — trăiesc ca și când ar fi adormite sau oarbe și surde… Și nu câştigi prea mult de la o astfel de viață…”

“Spune‑mi, părinte, dumneata, pentru ce trăiești? Trăieşti fără să vezi răul, minciuna și crimele? Cum poți ierta toate aceste lucruri îngrozitoare care se întâmplă în jur?”

“Nu pot răspunde la toate întrebările tale…

“Ai o mulțime de reproșuri la adresa oamenilor care îşi spun slujitori ai lui Dumnezeu. De fapt, vrei să‑mi vorbeşti despre ceea ce se întâmplă în diferitele religii, despre toate acele lucruri care fac să se clatine propriile lor principii — aici stă necredința ta, cum o numeşti tu. Dar Isus a spus aceleași lucruri despre credința cărturarilor și a fariseilor. Ce crezi tu, nu este nimic nou! ‘Cărturarii și fariseii’ nu au dispărut!…

“Uite, peretele din această chilie a fost construit prost; a apărut chiar și o crăpătură în el. Poate, un zidar a fost neîndemânatic. Poate, e din cauza timpului care distruge, în mod inevitabil, materialele de construcție ale oamenilor… Multe biserici de diferite confesiuni au fost construite de oameni! Este imposibil să le numeri! Multe dintre ele au fost distruse cu mult timp în urmă; în schimb, multe altele vor fi construite…

“Şi totuşi, numai acel templu este indestructibil care este ridicat de noi în inimile noastre spirituale! Aici există un adevărat tron al Domnului, în fața căruia ne putem aduce sacrificiile noastre: viciile la care am renunțat pentru a nu mai păcătui! Aceste vicii sunt mândria, invidia, mânia, condamnarea, lenea, tristețea, teama, iubirea de sine și lipsa de atenție faţă de alții, precum și multe altele…

“Inima spirituală este altarul unde lumina iubirii nemuritoare este aprinsă!

“Și numai acel suflet, care a fost curățit de răutate, poate lucra pentru Dumnezeu! Acesta este primul nostru cadou perfect pentru El!

“În acest caz, regulile de viață, stabilite de legile oamenilor, vor fi înlocuite cu Legile lui Dumnezeu, pe care le putem și ar trebui să le înţelegem numai cu dragostea inimilor noastre.

“Dragostea lui Dumnezeu nu are limite, și nu există nicio putere care să poată împiedica Voia lui Dumnezeu!

“Noi, ca suflete, ne putem deschide spre Dumnezeu! Ne putem deschide inimile, astfel încât acestea să devină pline de Dragostea Lui! Numai după ce am cunoscut acest lucru, vom putea vedea și primi dovezi că noi întotdeauna am fost în faţa Ochilor Iubitori ai lui Dumnezeu!

“Numai atunci mândria umană se predă în cele din urmă!

“În prezent, în mintea ta, sunt dezlănţuite gândurile tale despre ce e drept sau nedrept… În locul acestora, în inima ta spirituală ar trebui să fie pacea și iubirea; dar nu le poţi obține decât atunci când îţi deschizi inima spirituală, curățită, către Cristos — și atunci Cristos va intra în ea!

“… Da, oricine îşi poate schimba mintea sa, care judecă pe alții, cu ajutorul Iubirii atotiertătoare a lui Dumnezeu!

“Odată, mi s‑a întâmplat ceva asemănător situației tale.

“Căutam dreptatea printre oameni. Mă așteptam ca ei, de îndată ce vor auzi Cuvintele lui Dumnezeu, să înceapă imediat să trăiască după Învățăturile Lui… Și, uneori, când nu se purtau aşa cum visam eu, mă copleşea disperarea. Nu am înțeles ce trebuia să fac atunci când am văzut ipocrizia, chiar şi printre ‘pastori’, sau când nu am putut reuși să schimb ceva în sufletele oamenilor… Mă rugam cu fervoare și cu pasiune cerându‑i lui Dumnezeu să mă ajute și să‑mi spună cum să trăiesc.

“Apoi, pentru prima dată, l‑am văzut pe Isus și am auzit de la El doar două cuvinte: UMILINȚĂ și RECUNOȘTINȚĂ!

“L‑am înțeles pe Domnul Isus și mi‑am umilit mândria… Și, pe urmă, am învățat să accept tot ceea ce se întâmpla în viața mea, cu umilință și recunoștință.

“Multe s‑au schimbat când am învăţat acest lucru, fiindcă marea iubire crește în suflet atunci când sufletul înțelege ce înseamnă adevărata umilinţă și practicarea ei. În acest caz, recunoștința pentru tot ceea ce Tatăl Ceresc ne trimite, umple inima spirituală. Această recunoștință se extinde pentru toate fiinţele prin care un lucru sau altul vine de la Dumnezeu!

“Asta s-a întâmplat atunci când mintea mea rebelă a fost înlocuită, pentru totdeauna, de marea linişte a inimii mele spirituale!

“De atunci, eu trăiesc așa, înțelegând ceea ce pot eu înțelege și făcând ceea ce pot face pentru slava Domnului!

“Și când voi fi pregătit, Dumnezeu îmi va dezvălui ceea ce eu nu știu acum și mă va învăţa cum să fac acel lucru pentru care eu nu am încă destulă putere…

“Eu trăiesc, fiind liber, printre acele reguli ce restrâng libertatea și încerc, după puterea şi înțelegerea mea care este întotdeauna în armonie cu Voia lui Dumnezeu, să manifest Iubirea Lui Atotputernică…

“Asta este ceea ce eu te pot învăța dacă stai cu mine.

“Lucrul acesta nu se poate întâmpla într‑o singură conversație, ci în timpul unei vieți monahale, fiind într‑o permanentă legătură cu Dumnezeu.

“Și ce nu te pot eu învăța, Domnul te va învăța…

“Despre ceea ce nu este în puterea mea de a schimba și nu este înţeles de mine, nu voi vorbi… Iar când voi avea înțelegerea și cunoașterea de la Dumnezeu despre ce să spun și cum să acționez, mi se va da puterea pentru a îndeplini lucrările de transformare…

“Aduce o mare bucurie sufletului vieţuirea după Voia lui Dumnezeu!

“Smerenia purifică sufletul de egoism și mândrie, și, după aceea, vin înțelegerea și iertarea.

“Apoi, Sursa Infinită a Iubirii, se deschide în vasta inimă spirituală!

“Cel ce a găsit această Sursă în profunzimea sufletului său — în profunzimea inimii spirituale conectate cu Dumnezeu, nu mai poate fi întristat de ce se întâmplă în afară! Acea persoană a obținut marea fericire, fiindcă Cerurile au fost deshise pentru ea pe pământ! Și Dumnezeu este întotdeauna cu şi în interiorul acelei persoane!

“Asta este Calea monastică.

“Ăsta este felul în care eu trăiesc și slujesc Domnului. Aşa încerc eu să ajut oamenii. Când un suflet se aprinde cu iubire, acesta se aseamănă cu o lumânare aprinsă pentru slava lui Dumnezeu! Și apoi, acele suflete vor străluci, luminând totul împrejur! Și alte suflete vor putea primi de la ei scânteile iubirii!”

* * *

Nicolae rămase mirat când văzu că, în timp ce părintele vorbea, el nu auzea numai cuvinte. O înțelegere deosebită îl cuprinsese, şi primea răspunsuri de cea mai mare însemnătate la toate întrebările pe care voia să le pună!

O căldură nouă, neobişnuită îi invadă pieptul înlăuntrul său… El şi‑a dat seama că viața lui ar putea începe “din nou“, ca și cum tot ce se întâmplase nu fusese altceva decât o ciornă… Dar acum el sta în fața lui Dumnezeu ca suflet dezgolit de toate: era nu numai în faţa bătrânului înțelept, ci şi înaintea Măreței și Atotputernicei Puteri Divine, Care stăpânea totul și care fusese mereu în apropiere, după cum se dovedise…. În acel moment, el a ştiut sigur că dragostea inimii, simțită de el, este lumina adevărată care iluminează întreaga Cale până la cunoașterea deplină a Adevărului!

Era ca fiul risipitor care se întoarcea acasă la tatăl său iubitor.

Acum, el era cu totul pregătit să înceapă o viață nouă — viața în Palma lui Dumnezeu, viața pentru Dumnezeu!