---

Parabola despre Templu*

Într‑un orășel de provincie, se afla o mică mânăstire, unde locuia un călugăr în vârstă, pe nume Zosima.

Zvonurile despre el ajunseseră până în capitală. El era renumit datorită minunilor divine care însoţeau faptele şi cuvintele sale, iar povețele sale au ajutat multă lume.

Într‑o zi, stareţul mânăstirii, arhimandritul Ignaţie, primi veste că un ministru voia să‑l viziteze pe bătrânul călugăr. Acesta nu numai că avea rangul de ministru, ci era şi un apropiat al monarhului!

Stareţul îl chemă pe Zosima şi îi spuse:

“Mâine te va vizita un ministru. Zosima, fă tot ce poţi pentru el! Ar fi minunat dacă ar dărui bani mânăstirii noastre, astfel încât să putem construi o biserică nouă! Nu‑l lăsa să plece fără să facă o danie!”

Zosima îşi lăsă capul în jos şi spuse liniştit:

“Ce spui tu, Ignaţie? De ce gândeşti aşa? Noi nici măcar nu ştim dacă putem să‑l ajutăm pe acest om, şi tu deja aştepţi cadouri de mulţumire de la el…”

Ignaţie nu era obişnuit să audă niciun fel de obiecţii atunci când vorbea şi îi răspunse cu multă asprime:

“Ai de gând să‑mi dai lecții, Zosima? Astfel te îngrijești tu de binele mânăstirii! Vrei să capeți faima făcătorului de minuni dezinteresat numai pentru tine? Ai uitat cum ai ajuns în acest loc, ca un cerșetor? Îți amintești cum ai fost primit aici cu bună voință în amintirea fostei noastre prietenii? Înțelegi că numai cu permisiunea mea, locuieşti aici ignorând unele din regulile noastre stricte?

“Nu am uitat, Ignaţie! Nu am uitat de prietenia noastră! Îmi amintesc și cum m‑ai primit! Îmi amintesc mereu tot ce e de bine și uit tot necazul și răul, ca și cum nu s‑ar fi întâmplat…”

“Așadar, dacă îţi aminteşti, ai putea să faci și tu ceva pentru mine și pentru lăcaşul unde ai fost primit!

“Știu cum acționezi și cum gândești! Dacă ai avea dreptul, ai da toate bunurile mânăstirii! Uite ce spital am construit mulţumită daniilor! Dar noi încă nu avem o biserică nouă!

“Acest lucru, Zosima, ar fi visul vieții mele — ca o nouă biserică să rămână mânăstirii după administraţia mea! Noi nu mai suntem tineri, așa că trebuie să ne gândim la ceea ce vom lăsa pe Pământ, după noi!”

“Nu‑l pot întreba aşa ceva… Tu însuţi poți să‑i vorbești despre asta mai târziu, dacă totul va reuși… Îl vei invita la o cină și îi vei spune despre visul tău.

“Am plecat…” — spuse Zosima şi mai încet, aproape șoptind.

Își coborî capul de parcă îi era rușine şi tocmai se îndrepta spre ușă.

“Promite‑mi, cel puțin, că vei încerca să faci tot ce poți pentru ministru!” — spuse stareţul ceva mai liniştit.

“Îmi pare rău, Ignaţie, nu pot să promit nimic! Toate acestea vor depinde de acel om și de Dumnezeu… Tu și cu mine suntem doar slujitorii Săi, doar instrumentele Harului Său…”

* * *

A doua zi, toată mânăstirea era agitată, pentru că niciodată nu venise un vizitator de un rang atât de înalt.

Un călugăr alergă spre părintele Zosima și‑i spuse că sosise ministrul!

Cu toate acestea, Zosima răspunse:

“Să aștepte. Să stea în camera în care toată lumea așteaptă. Dumnezeu a adus alți oameni înaintea lui, așa că trebuie să‑i ascult pe ei mai întâi.”

“Ce spui, Zosima ?! Ești nebun, sau ce‑i cu tine ?! El e ministru! Cum îl poți face să aștepte ?! Chiar ieri ţi s‑a spus că va veni…”

“Şi ce dacă? Un ministru nu este tot un om? Și ce este un om? Un suflet care trăiește înaintea lui Dumnezeu, fiind îmbrăcat într‑un trup… Și ce ranguri sunt atribuite acelui trup nu este interesant pentru Dumnezeu! El face altfel deosebirile între oameni! Deci, să‑şi aștepte rândul.”

“Dar cum pot să‑i spun asta? Tu, Zosima, du‑te și spune‑i tu!”

“I‑am spus deja” — zâmbi Zosima…

De fapt, ministrul stătea în acel moment în fața ușii deschise, fiind însoțit de un alt călugăr, și auzise tot ce spusese părintele, care, în mod intenționat, vorbise cu voce tare…

Spre surprinderea tuturor, ministrul se înclină în faţa bătrânului călugăr, Zosima, și spuse liniștit:

“Bine, voi aștepta… Dumnezeu, în lumea cealaltă, cere de la oameni alte lucruri, diferite de ceea ce se consideră important aici, în lumea asta… Arată‑mi unde pot să aștept”.

Zosima s‑a pregătit cu calm să‑i asculte pe cei care veniseră la el.

Ministrul a fost însoțit în camera în care alte persoane așteptau să fie primite de părinte.

* * *

Ministrul, un om cu trupul mare și înalt, avea aproximativ cincizeci de ani sau mai mult. Părul lui era deja încărunţit și purta o haină neagră în locul unei uniforme de gală. Era evident că se pregătise şi se gândise mult la această vizită…

Când călugărul care l‑a însoțit a început să spună că se va adresa stareţului pentru ca acesta să‑l convingă pe părinte să‑l primească, ministrul s‑a opus cu calm:

“Nu! Lasă‑l să lucreze! Nu‑l deranja! Voi aştepta. Câți oameni, în fiecare zi, așteaptă la rând pentru o audienţă cu mine!… Iar acum este rândul meu să‑mi aștept rândul pentru harul lui Dumnezeu!”

Se așeză pe o bancă lângă o bătrânică în vârstă de aproape optzeci de ani…

Ea tricota foarte repede o șosetă, mişcând cu dexteritate andrelele și, în același timp, fără să se uite la lucrul ei, spunea cu blândeţe cuvinte de încurajare vecinei ei, care își ștergea lacrimile cu o batistă:

“Ți‑aduci aminte că ți‑am spus că ei nu ne vor da afară?! Dumnezeu există cu adevărat! Și părintele ne va primi pe fiecare dintre noi!”

Ministrul era un om inteligent și înțelese imediat că “ei” nu voiau să primească niciun alt vizitator, astfel încât bătrânul călugăr să‑l asculte numai pe el.

Se uită curios la bătrână.

Iar ea, ca răspuns, își îndreptă atenția către el:

“Nu‑ţi face griji, dragul meu! Nu te voi face să astepți! Mă voi întoarce într‑o clipă! Călugărul m‑a ajutat mult și acum vreau doar să‑i dau niște șosete și mănuși pentru ca el să le poată da oamenilor buni!”

Ea arătă spre o pungă de pânză plină cu ceea ce tricotase ea: şosete mici pentru copii, altele mai mari pentru adulți.

“Vrei, dragul meu domn, să‑ți dau și ție șosete de‑ale mele? Țin de cald! Le vei pune peste noapte și vei dormi foarte bine!”

Cu aceste cuvinte, scoase din sac o pereche de șosete din lână și le dădu ministrului.

El luă șosetele cu o mână ușor tremurândă…

“Lasă‑mă să le cumpăr! În acest fel, vei obține niște bani în plus” spuse el dându‑i o bancnotă mare.

“Ce vorbeşti? Aici e o mânăstire, nu o piață! Ia șosetele, or să‑ți prindă bine!”

Ei au stat în liniște pentru o vreme, iar apoi ministrul a întrebat:

“Spune‑mi, dacă nu este un secret, cum te‑a ajutat părintele?”

“Da, multe nenorociri mi s‑au întâmplat… Domnul mi‑a luat toată familia, dar m‑a lăsat pe mine, cea bătrână, aici. Stăteam lângă mormintele rudelor mele, dar nu aveam lacrimi să plâng… Am albit din cauza durerii… Nu știam cum să‑i cer Domnului să mă ia și pe mine la El… Nu era posibil să trăiesc: nu aveam mijoacele pentru asta și nici pentru ce! Dar moartea nu venea!

“Apoi unui pelerin i s‑a făcut milă de mine și m‑a adus la părintele.

“El m‑a învățat cum să trăiesc fericită cu Dumnezeu, pentru ca rudele mele de pe cealaltă lume să nu fie triste când privesc lacrimile mele! De asemenea, m‑a sfătuit să‑mi iau o capră, Marușinca mea! Aşa trăim acum. Ea mă ‘întreţine’!

“În timpul verii, mergem împreună pentru a culege ciuperci, fructe de pădure și plante medicinale. În timpul iernii, răsucesc firul din părul ei și tricotez mănuși și șosete pentru copii și adulți. Toți sunt ca o familie pentru mine!…

“Ultima dată, părintele mi‑a dat de înţeles că nu va trebui să aștept prea mult: voi pleca în curând, mulțumescu‑Ți Ţie, Doamne! De aceea, mă grăbesc să dau tot ce am făcut, pentru că iarna este aproape!

“Vecinii mei mi‑au promis că vor lua capra, așa că Marușinca mea nu se va prapădi!…

“O, mi‑a venit rândul deja! Probabil te‑am plictisit cu vorba mea, dragul meu domn! Iartă‑mă!…”

Își luă repede lucrul și sacul și se grăbi spre bătrânul călugăr.

* * *

Veni şi rândul ministrului.

Zosima l‑a întâmpinat cu bunătate:

“Intră, Alexei! Mă bucur că că ai așteptat cu răbdare! Asta te‑a ajutat deja!

“Acum spune‑mi, de ce ţi‑e frică?”

“Este o prostie! Mă ruşinez s‑o spun! Dar nu pot depăși această teamă…

“Odată, o ghicitoare mi‑a prezis că voi fi ucis de un revoluţionar terorist…

“Și acum bănuiesc că fiecare persoană necunoscută este ucigașul meu și că această persoană va scoate arma și mă va împușca! Sau, cum văd în mâinile cuiva un pachet suspect, mă gândesc imediat: ‘O bombă!’ Mi‑am dublat garda! Mi‑e frică să ies din casă! Nu pot dormi din cauza coșmarurilor!…

“M‑am spovedit deja şi am luat eucaristul… Am cerut să am casa sfințită… M‑am dus la doctori… Iau pastile de dormit… Dar nimic nu ajută!

“În mintea mea, înțeleg că toate astea sunt o aiureală, că nu poţi scăpa de propria soartă! Și știu că moartea se poate întâmpla oricui, în fiecare moment și că există Voința lui Dumnezeu pentru tot!

“Şi, totuşi, această frică mă torturează! Trăiesc ca în iad… Ajută‑mă! Nu știu ce ar trebui să fac… ”

În acel moment, călugărul s‑a ridicat brusc și a aruncat cu ceva în ministru… Obiectul l‑a lovit drept în piept…

Ministrul, leșinând de frică, a căzut cu greutate pe o bancă…

… Și‑a văzut trupul de sus… iar obiectul pe care călugărul îl azvârlise în el, se rostogolea încet pe podea…

Lumina Vie, mângâietoare, blândă, era peste tot! Alexei a fost lăsat să intre în această Lumină… Era atât de bine acolo, imposibil de exprimat în cuvinte!

Apoi simți că ceva cenușiu, ca o povară grea, l‑a scos din această Lumină. El văzu în ce consta povara care nu‑i permitea să rămână în Lumină…

Şi‑a văzut întreaga viață: greșelile sale grave înaintea lui Dumnezeu și acel bine făcut deja de el și care putea fi făcut şi în viitor…

… Când ministrul a revenit în trup, bătrânul Zosima stătea lângă el și ținea o cană cu apă:

“Bea puțin, Alexei!”

Ministrul începu să bea apa cu înghiţituri mici, realizând, încetul cu încetul ce i se întâmplase.

Bătrânul se așeză lângă el.

Cuvintele nu erau necesare. Înțelegerea pătrundea în suflet.

Stăteau așa de mult timp, fiind cufundaţi în liniștea în care Prezența lui Dumnezeu este atât de vie. În această linişte, înțelegerea vine fără cuvinte.

“Nu vei mai avea această frică neîntemeiată şi neghioabă din moment ce ţi‑ai văzut moartea. Dar să nu uiți, în agitația vieții lumești, ceea ce ți‑a arătat Dumnezeu! Dacă îndrepţi răul din tine însuţi și faci binele pe care nu l‑ai făcut încă, atunci nu ţi‑ai trăit viaţa pe Pământ în zadar“, spuse Zosima încet, după o lungă perioadă de tăcere.

“Spune‑mi, părinte, cu ce ai aruncat în mine în loc de bombă?”

“A fost o minge de fire de lână pe care bătrâna Matrona a uitat‑o aici; vezi cum ne‑a ajutat?! — zâmbi Zosima cu blândeţe.

… Ministrul a mers să ia prânzul cu arhimandritul Ignaţie.

Iar alți vizitatori începură să intre în chilia bătrânului călugăr…

* * *

Ministrul a început, într‑adevăr, să facă multe lucruri bune.

El a împlinit ceea ce arhimandritul Ignaţie îi ceruse și a trimis o mulțime de bani pentru construirea unei noi biserici la mânăstire.

… Într‑o zi, novicele Nicolae, observând procesul de construcție al noii biserici, îl întrebă pe Zosima:

“Cum ai fi cheltuit acești bani dacă ți‑ar fi fost daţi ţie?”

“Nu sunt eu cel ce decide aşa ceva! Căci pentru stareţul nostru această biserică este o mare bucurie! De asemenea, pentru mulți călugări!… Şi pentru congregație este important…”

Părintele adăugă zâmbind:

“Ignație avea dreptate: eu nu aș fi niciodată un stareţ bun al unei mânăstiri! Probabil aș fi dat acești bani lui Axinia, care, odată, te‑a trimis la mine. Apoi ea ar fi putut deschide un orfelinat și un adăpost temporar pentru cei în necaz. Ea cunoaşte oamenii și, prin grija ei, putea oferi ajutorul necesar fiecăruia.

“Oamenii pot ajunge mai aproape de Dumnezeu nu numai în temple şi biserici pământești! Prezența lui Dumnezeu poate fi simțită peste tot! Și fiecare ar trebui să îndeplinească întotdeauna Voința Sa!

“Una dintre sarcinile principale ale sufletului care trăiește pe Pământ constă în construirea Templului dinlăuntrul său — Templul pentru Dumnezeul cel Viu!

“Templul acesta ar trebui să fie înălțat în inima spirituală plină de iubire! În felul acesta, Dumnezeu poate trăi în acel Templul construit pentru El! După aceea, Dumnezeu trăiește în inima spirituală a acelei persoane care, treptat, devine inseparabilă de El! Acest suflet devine Sufletul lui Dumnezeu!

“Asemenea Suflete sunt sunt invitate în Viața Veșnică!

“Dimpotrivă, oamenii care nu caută pe Dumnezeu în viața lor pământească nu‑L pot găsi nici după moarte!… Se pare că ei au trăit în zadar: au făcut lucruri rele și au acționat într‑un mod greșit…”

“Înseamnă, oare, că existența lor pe Pământ a fost complet inutilă?”

“Dumnezeu nu creează nimic inutil. Totul este de folos și are un scop. Acest lucru este valabil pentru viața fiecărei creaturi, fie că este vorba de animale, de copaci, de iarbă sau de spicul de grâu.

“Cu toate acestea, predestinarea fiecărei ființe este diferită, iar folosul pe care Dumnezeu îl capătă din viața lor pământească este, asemenea, diferit.

“Este important ca oamenii să înțeleagă sensul vieții lor!

“Oamenii sunt diferiți de alte creaturi, care nu nu pot înțelege predestinarea lor, deși o au. Cu alte cuvinte, ei nu pot înțelege ce foloase pot aduce prin viața lor…

“Dar oamenii pot înțelege acest lucru!…

“Iată, îți dau un exemplu:

“Vezi acei oameni care construiesc acum noua biserică?

“Printre ei, sunt aceia care gândesc despre munca lor, ca fiind o activitate care presupune căratul unor pietre.

“Dar sunt şi aceia care gândesc că fac această muncă pentru care vor primi bani şi vor trăi bine.

“Pe lângă aceştia sunt cei ce depun eforturi în această muncă deoarece cred că ei construiesc un templu pământesc pentru Dumnezeu şi consideră acest lucru ca fiind cel mai important. Din acest motiv, o asemenea muncă le aduce bucurie!

“Ca în acest exemplu, putem trăi ca şi cum am căra pietre grele fără să realizăm sensul vieţii noastre. O asemenea existenţă nu ne aduce nici lumină şi nici bucurie! Şi puţin folos tragem din asta!

“De asemenea, putem trăi considerând munca noastră făcută ca pe o obligaţie, muncă pentru care suntem plătiţi: dacă muncim bine, obţinem mulţi bani; dacă nu, numai o sumă mică.

“În plus, putem trăi fiind conştienţi de importanţa vieţilor noastre înaintea Tatălui Ceresc! În acest caz, vieţile noastre se schimbă complet!

“Când trăim în acest fel, noi facem totul, fie că este o treabă măruntă, fie că este ceva important, cu dragoste pentru Dumnezeu! Fiecare zi din viaţă devine atunci importantă deoarece în fiecare zi punem noi ‘cărămizi’ în formarea noastră ca suflete. Fiecare faptă bună devine o asemenea ‘cărămidă’!

“Iar dragostea creşte în inimile noastre spirituale! Şi ne simţim din ce în ce mai mult ca fiind înaintea lui Dumnezeu! Apoi, Dumnezeu devine pentru noi un adevărat Asistent, Sfătuitor și Prieten în fiecare acțiune a noastră.

“Pe urmă, începem să construim Templul pentru Dumnezeu, în inimile noastre spirituale!

“… Templele pământești sunt necesare. Dar ele sunt doar simboluri care ne amintesc de faptul că Dumnezeu își are sălașul și aici, pe Pământ și că El ne privește întotdeauna. Templele şi bisericile pământești ne amintesc despre Ceruri, despre altă viață și despre Tatăl nostru Ceresc!

“Cu toate acestea, în orice biserică pe pământ, putem sta precum o statuie din lemn, fără emoție, fără să simțim Prezența lui Dumnezeu.

“Sau ar putea fi invers: în fiecare loc unde ne aflăm, Îl simțim pe Dumnezeu în Templul înălțat în inimile noastre spirituale. În acest caz, suntem inseparabili de Dumnezeu… Iar Calea către Ceruri este deschisă!

“A te transforma ca suflet în aşa fel încât acesta să devină asemănător unei lumânări uriașe care arde, străluceşte și împrăștie întunericul, este, de asemenea, [considerată] muncă închinată lui Dumnezeu!

Acest lucru atrage după sine transformarea sufletului în Focul Iubirii lui Dumnezeu care iluminează Templul Inimii și tot spațiul din jurul ei!

“Nu toată lumea consideră această străduinţă drept muncă…

“Dar asta este cea mai importantă lucrare din viaţa unui om pentru că este făcută pentru Dumnezeu!

“… Lumina răspândită de o lumânare nu este mare. Dar, atunci când ne uităm la lumina ei, se naşte speranţa: este ca şi cum întunericul nu mai are putere în locul unde arde o lumânare…

“Pe de altă parte, Focul Iubirii aprins în inima spirituală poate fi uriaș!

“… Toată lumea poate trăi o viaţă plină de lumină şi fericire, luminată de dragostea inimii spirituale!

“De ce apare lumina în inima spirituală? Şi de ce uneori se întâmplă ca dragostea să nu existe într‑un suflet?

“Prezenţa lui Dumnezeu în inima spirituală aprinde Lumina Divină din suflet!

“Dragostea lui Dumnezeu curge din inima unei asemenea persoane şi începe să aprindă și alte inimi cu această Lumină‑Foc!

“Şi apoi, Focul Iubirii din suflete poate deveni din ce în ce mai puternic!

“Ai auzit de cuvântul ‘vatră’? Oamenii spun asta despre acea casă în care domnește dragostea. Cu toate acestea, nu se poate spune acest lucru despre casa unde nu există dragoste.

“Oamenii, în care Iubirea lui Dumnezeu a devenit puternică, pot fi Focul Care încălzește, hrănește și ocroteşte totul și pe toată lumea din jur!

“Pentru astfel de oameni nu este necesar ca ei să trăiască precum o singură familie într‑o casă. Este posibil să construim o astfel de relație cu oricine în același mod dacă ne amintim că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu: frați și surori unii pentru alții!

“Aceşti oameni poartă Lumina lui Dumnezeu şi pot fi Aceasta!

“Dacă Focul Iubirii arde în inimi, din ce în ce mai puternic, atunci acești oameni înțeleg ce înseamnă să ai Inima lui Cristos! În acest caz, ei cunosc Iubirea Atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu!

“Și din acel moment Sursa Iubirii Veșnice a lui Dumnezeu strălucește în suflete! Este ca Soarele! Soarele luminează şi încălzeşte toate fiinţele la fel!

“În acest fel trebuie clădit și luminat Templul lui Dumnezeu! Şi apoi, noi trebuie să strălucim din acest Templu, slujind astfel lui Dumnezeu și oamenilor!”