---

Parabola despre moarte şi înălţare

Într‑un mic orăşel de provincie, se afla o mânăstire unde locuia părintele Zosima. El era foarte respectat de multă lume pentru minunile lui Dumnezeu care însoţeau cuvintele şi faptele sale.

Însă dincolo de ceea ce se cunoştea deja, existau şi alte lucrări înfăptuite de el despre care numai câţiva oameni ştiau, iar măreţia acelor fapte a rămas necunoscută celorlalţi pentru totdeauna.

Bătrânul înţelept ştia să educe şi să cultive cu fineţe și cu blândeţe, bunătatea și dragostea în inimile oamenilor… Și, aşa, iubirea înflorea și da fructe…

În acelaşi oraş, exista şi un spital gratuit, construit de un negustor bogat a cărui fiică fusese vindecată de Zosima. Multe au fost făcute în acel spital datorită daniilor oferite de cei pe care părintele îi ajutase. Directorul spitalului era doctorul Fiodor.

* * *

În familia doctorului Fiodor creştea o fetiţă. O chema Sofia, dar, de obicei, oamenii îi spuneau, cu afecţiune, Zosia. Poate i‑au spus așa, pentru că miracolul nașterii ei, cunoscut de câțiva oameni, era legat de bătrânul călugăr, Zosima.

Zosima acorda o atenţie deosebită educaţiei acestei fetiţe.

Când Zosia a crescut, ea deveni un vizitator obişnuit al părintelui.

Ei îi plăcea să‑i pună întrebări. Îi plăcea să‑i asculte răspunsurile sau, pur şi simplu, să stea liniștită în acea atmosferă specială de calm şi pace care exista întotdeauna în chilia părintelui. Atunci, totul se liniştea înlăuntrul ei. Veselia ei, vie, radioasă strălucind în toate direcţiile, se transforma într‑un anume fel de lumină delicată, într‑o calmitate suavă și concentrată asupra Prezenței lui Dumnezeu.

Părinții ei îşi dedicau aproape tot timpul și efortul muncii în spital.

Jocul cu păpuşile sau de‑a prinselea cu alţi copii nu putea să o atragă pe Zosia pentru mult timp. În schimb, rolul ei în viața spitalului creştea de la an la an.

Ca o rază zglobie de soare care alunecă şi mângâie ușor totul cu lumina ei caldă, păstrându-şi însă puritatea indiferent de ceea ce atingea, Zosia alerga prin saloanele spitalului ca şi cum ar fi fost ea însăşi de gardă. Uneori petrecea mult timp cu câte un pacient sau altul. Alteori, spunea poveşti copiilor bolnavi, iar în alte ocazii, înveselea adulții.

La început, doctorul Fiodor a încercat să nu o lase să vorbească pacienţilor care erau grav bolnavi. Nu voia ca fetiţa să fie speriată de suferința umană. Dar odată, a găsit‑o pe Zosia lângă un pacient pe patul de moarte, pe care el nu putuse să‑l ajute cu niciun tratament medical. A văzut‑o stând de vorbă cu acel pacient și cum starea acelui pacient se schimbase brusc.

Apoi, acea persoană îi spuse doctorului Fiodor:

“Am primit mila lui Dumnezeu: un înger a venit la mine! Iar acum nu mă mai tem de moarte!”

Din acel moment, Zosia avu voie să viziteze chiar și pacienții în stare critică. Era întotdeauna gata să ofere apă, să cheme o asistentă medicală sau doar să spună un cuvânt bun și blând, însoţit de un zâmbet însorit.

Când un novice, pe nume Nicolae, a apărut la mânăstire și a fost acceptat de Zosima ca discipol, Zosia și Nicolae au devenit destul de repede prieteni foarte buni. Nicolae a învățat‑o pe Zosia să citească și să scrie. După ce [fetiţa] a învățat acest lucru, i s‑a acordat o favoare specială: să aducă părintelui Zosima notele cu cerinţele sau întrebările trimise de unii dintre pacienţi şi apoi să le ducă răspunsurile.

* * *

Odată, Zosia a venit, ca de obicei, în chilia călugărului și l‑a întrebat:

“Spune‑mi de ce unii oameni sunt buni, iar alţii, nu. De ce este așa? Este cu putinţă să schimbăm ceva, astfel încât toată lumea să devină bună?”

“Zosia, uită‑te la plantele din jur. Unele sunt puternice și sănătoase; ele cresc frumos și se îndreaptă către soare. Altele, dimpotrivă, sunt pipernicite. Există, de asemenea, plante cu trunchiurile strâmbe… Acest lucru se întâmplă din multe cauze: calitatea semințelor, calitatea pământului unde au căzut semințele, mediul în care planta a crescut…

“Același lucru se întâmplă cu oamenii.

Orice plantă va crește mai bine dacă vom începe să o îngrijim aşa cum trebuie. Şi totuşi, este imposibil să îndrepţi trunchiul copacului care a crescut strâmb de multă vreme…”

“Da! Înţeleg! Chiar acum avem un pacient cu un ‘trunchi strâmb’.”

Zosia s‑a gândit un timp și apoi i‑a spus părintelui despre noua pacientă care făcea mari probleme întregului spital:

“E foarte zgomotoasă și ţipă la toată lumea, ca și cum numai ea ar fi în întreaga lume! Vrea ca toată lumea să aibă grijă numai de ea și să stea doar pe lângă ea! Nu‑i place nimic: mâncarea nu e bine gătită, injecţia e dureroasă, patul e prea tare, iar surorile nu vin destul de repede la ea! Ea este o moşiereasă bogată care a trăit singură timp de mulți ani înconjurată de slujitori care i‑au împlinit orice moft… Ea este obișnuită ca totul să fie făcut numai pentru ea… Și vorbește ca și cum ar avea un roi de tăuni în gura ei! Ea nu vede decât rău în tot ce este în jur! Strigă la toată lumea și judecă pe toți! Ea crede că toţi cei din jurul ei sunt proști, leneși și nepricepuţi! Crede că nu o pot trata și nici nu știu cum să se poarte cu ea!… Această femeie a fost adusă la spitalul nostru de către medicul ei personal pentru că nu știa cum să o ajute. Și cel mai trist lucru este că nu e posibil să fie ajutată pentru că se pare că va muri curând. Boala ei nu se poate vindeca şi are o vârstă înaintată. Cu toate acestea, nici măcar nu se gândește la moartea trupului ei, ca și cum ei nu i se poate întâmpla asta. Însă, nici noi nu‑i spunem asta. Ea nu face decât probleme celor din jurul ei…

“Tatăl meu întreabă cum am putea s-o ajutăm?”

“Trebuie să i se spună că a sosit timpul… Va fi o practică bună pentru tine, Nicolae! Astăzi o poți însoți pe Zosia și poţi vorbi cu această femeie.”

Zosia era fericită, pentru că era întotdeauna ceva deosebit pentru ea să fie cu Nicolae.

Bucurându‑se pentru sprijinul promis, fetiţa îi înmână lui Zosima notele pe care le adusese de la pacienți.

“Ei bine, Zosia, hai să trecem la lucru!” — spuse părintele.

Zosia se aşeză la masă, luă un toc și cerneală și se pregăti să scrie răspunsurile.

Zosima a ales prima notă, a citit‑o, a privit cu clarviziune destinul persoanei care a scris întrebarea și a returnat nota Zosiei. Ea a luat‑o şi a întors foaia pentru a scrie răspunsul.

Pronunțând cuvintele încet și clar, Zosima a rostit două propoziții scurte. Fetiţa a scris cuvintele bătrânului călugăr cu atenție și cu acuratețe.

Astfel, au răspuns la toate notele.

* * *

Zosia şi Nicolae au plecat de îndată la spital. În ziua aceea aveau încă multe de făcut.

Spitalul era aproape de mânăstire. Drumul trecea peste un deal povârnit ce ducea spre râu. Totul în jur era de o frumuseţe neobişnuită!

Nicolae, care stătuse multă vreme între pereţii mânăstirii, era fericit să vadă măreția râului maiestuos purtându‑şi ușor apele, dealurile verzi şi întinderea cerului albastru cu nori transparenţi.

Palma mică şi caldă a lui Zosia pe care o ţinea în mâna lui, îl umplea de sensibilitate…

Zosia mergea alături de el, fiind plină de o veselie încântătoare:

“Îmi place atât de mult locul ăsta! Este întotdeauna aşa de frumos, fie iarnă, fie vară… De câte ori vin aici mă simt atât de fericită! Este ca şi cum m‑aș ridica şi aş zbura deasupra pământului! Uneori chiar mă joc în felul ăsta: îmi imaginez că sunt o pasăre în zbor și pot vedea totul de sus…”

Când au ajuns la spital, Zosia îi spuse lui Nicolae:

“Femeia asta, pe care o cheamă Lizaveta, cred că este tare nefericită şi-i e foarte frică de moarte. Din cauza asta, ea încearcă să nu se gândească deloc la sfârşitul ei…”

“Şi eu m‑am întrebat dacă mi‑e teamă să mor sau nu. Acum mi se pare că nu mă voi teme dacă trupul meu va trebui să moară — desigur, dacă nu este foarte dureros. Sufletul nu poate muri…”

“Te‑ai gândit și tu la asta?”

“M‑am gândit mult, Zosia. Cred că nu mă voi teme chiar dacă Dumnezeu mă cheamă la El. Dar încă nu știu cum să spun asta altei persoane…”

Ei mergeau tăcuţi. Zosia i‑a strâns mâna mai tare, ca și cum voia să‑i arate sprijinul ei.

Au intrat în salon.

“Ah, Zosia! Ai venit, în sfârșit! Tu nu ești niciodată aici când am nevoie de tine! Te aștept de patru ore! Vreau să‑mi citești din cartea aceea! Am trimis pe cineva să te caute, dar nu te‑a găsit nicăieri!

“Azi nu am de gând să citesc pentru dumneavoastră. L‑am adus pe dumnealui…” şi Zosia arătă spre Nicolae.

“Dar cine ți‑a cerut asta? El o să ceară de pomană pentru mânăstirea lui! Îi cunosc pe oamenii ăştia! Vrei banii mei? Nu‑i vei primi! Sau vrei să mă spovedesc? Nimeni nu mă poate vindeca!… Sufletul ei va fi mântuit, în sfârşit, dacă îşi va da toţi banii la biserică! Asta crezi tu, nu‑i aşa? Voi fi izbăvită pentru banii mei! Da? Și dacă nu dau — atunci mă duc în iad, nu‑i aşa? Urăsc preoții!”

“Lizaveta, eu nu te pot spovedi, căci sunt încă novice. Zosima m‑a trimis să vorbesc cu tine. Dar dacă doreşti să te spovedeşti și să primeşti împărtăşania, asta se poate aranja ușor.”

“Vor să mă îngroape aici? Vorbești de parcă aș fi pe moarte!

“Este adevărat: boala ta nu are leac. Iar când va bate ceasul morții, numai Dumnezeu decide… Este mai bine să fim mereu pregătiți pentru acest moment.”

Lizaveta deveni palidă și, cu o voce tremurândă, dar liniștită și fără să vorbească tare, aşa cum se întâmpla de obicei, o întrebă pe Zosia:

“E adevărat, Zosia? Știu că tu nu poți minți. Este adevărat?”

Zosia dădu afirmativ din cap.

S‑a lăsat o tăcere în care se auzea doar respirația grea a femeii în vârstă şi corpolentă, a căror zile în acel trup erau numărate…

Zosia a plecat în linişte și a închis bine ușa salonului.

“Vrei să plec, Lizaveta?” — întrebă Nicolae.

“Nu… Stai jos dacă tot ai venit. Începe‑ți predicile! Dar să știi că nu vei primi niciun ban de la mine…”

Nicolae a simțit prezența lui Dumnezeu și, dintr‑o dată, a început să vorbească despre felul în care a ajuns el la Dumnezeu. El vorbea deschis şi sincer:

“Am venit în acest oraș, mai ales, pentru că nimeni nu mă cunoştea aici. Am crezut că ar fi un loc bun pentru ca să‑mi pun capăt vieții mele, din care nu văzusem niciun folos… Mă gândeam că Dumnezeu nu există, de vreme ce este atâta rău peste tot!… Iar răul, de multe ori, biruiește binele. Și că nu putem schimba nimic în lumea asta…”

Nicolae i‑a povestit cum o femeie cumsecade, pe care o chema Axinia, l‑a salvat de la un astfel de sfârşit, cum l‑a rugat ea să ducă un băiat bolnav la părintele Zosima…

Atunci Nicolae a vorbit despre bătrânul călugăr, despre puritatea sufletului, despre Dumnezeu cel Viu…

Se gândi că femeia, tulburată de vestea despre moartea ei iminentă, nu‑l ascultase deloc… Credea că ea dorea doar ca cineva să se afle în apropiere, ca moartea să nu i se pară atât de înspăimântătoare.

Oricum, fiecare trece pragul morții singur…

Când Nicolae se opri, spre surprinderea lui, Lizaveta întrebă:

“Şi acum, vrei să ajungi ca acel părinte, nu‑i așa?

“Da, aș vrea să învăț să ajut pe aceia care pot fi ajutați…”

“Dar văd că este deja prea târziu să mă ajuți… Aşa că, de ce te‑a trimis părintele la mine?”

“Pentru dumneata, căci ai timp să faci ceea ce încă se mai poate face.”

“Adică, ce anume?”

“Dumneata trebuie să te gândești la asta… După mine, aș spune că timpul pe care încă îl mai ai poate fi de mare folos sufletului. Nu vorbesc despre bani. Numai dumneata eşti aceea care decide ce să faci cu banii. Poți face un testament.

Au rămas tăcuţi pentru un timp…

“Știi ce m‑am, gândit, Nicolae? Voi da toată moștenirea lui Zosia. Deși sunt o bătrână răutăcioasă şi neplăcută, înțeleg câte ceva la oameni: am văzut mulţi în timpul vieții mele… Zosia poate face binele! Crezi că Dumnezeu o călăuzește? Dacă vrei, pot lăsa şi Axiniei tale o parte din banii mei. Probabil că nu i‑ai mulțumit cum trebuia! Va fi ea în stare să folosească banii aşa cum se cuvine?

“Viaţa mea nu a fost de prea mult folos… Aşa că, măcar după moartea mea să rămână ceva de folos…”

… Au continuat să vorbească mult timp…

Pentru că ultimul ei ceas era aproape, multe lucruri au devenit clare pentru Lizaveta: ceea ce era important și ceea ce nu conta cu adevărat…

Din acea zi, s‑a schimbat foarte mult. A încetat să mai sâcâie pe toată lumea din jur cu capriciile și fanteziile ei, a pus în ordine treburile ei pământești și a întocmit un testament scris cu de‑amănuntul.

De asemenea, şi starea ei s‑a schimbat mult, dat fiind că se percepea ca un suflet înaintea lui Dumnezeu și, aşa, a început să se pregătească pentru trecerea la o altă viață.

* * *

Într‑o zi, când Zosima și Nicolae erau singuri, părintele i‑a spus:

“E timpul să plec…”

El spuse asta pe un ton calm, dar limpede.

“Unde?” — Nicolae nu a înțeles.

“În partea cealaltă… Acolo unde Tatăl Ceresc mă cheamă acum…”

“De ce spui asta? Ești complet sănătos!”

“De ce trebuie întotdeauna să pleci în suferință și durere? Este posibil să o faci cu bucurie și să fii gata pentru o altă stare a sufletului — pentru viața fără cochilia muritoare a trupului!

“Infirmitățile corpului sunt adesea date pentru a înlesni tranziția sufletului. Cu alte cuvinte, se întâmplă astfel pentru a convinge sufletul că separarea de corp va fi bună pentru el și pentru a‑l face să înceteze să se agațe de viața din corp și să se întoarcă în întregime la viaţa de pe lumea cealaltă.

“Dar dacă sufletul a supus capriciile minții și trupului și dacă Dumnezeu este întotdeauna aproape, atunci poți accepta fericit sfârşitul acestei cochilii muritoare!

“Lasă‑mă să plec acum, Nicolae…”

“Dar cum? Și ce vrei să zici când spui ‘lasă‑mă să plec’? Nu te las eu să pleci? Și cum aş putea să nu te mai iubesc și să îți doresc moartea?

“Ești obișnuit să mă iubești ca fiind acest trup, să auzi cuvintele pe care le spune, să simți Iubirea lui Dumnezeu curgând prin el, și să îmbrățișezi această formă corporală, ca răspuns…

“Tu spui: ‘Nu mă pot opri să te iubesc!’. Dar poate moartea trupului să fie un obstacol în calea iubirii? Când voi pleca, vei înceta să mă iubești? La fel, nici eu nu voi înceta să te iubesc.

“De ce oamenii varsă lacrimi atunci când corpul unei persoane pe care o iubesc moare? Pentru că ei nu văd sufletul, nu‑l pot atinge, nu pot vorbi cu el… Ei înțeleg moartea trupului ca pe o despărțire.

“Un alt caz ar putea fi atunci când se autocompătimesc pentru că au rămas singuri…

“Cu toate acestea, pentru primii creștini, de exemplu, moartea nu era o tragedie, așa cum adesea este percepută acum! Ei așteptau fericirea reunificării sufletului cu Dumnezeu dincolo de pragul morții!

“Ei așteptau această unire cu Dumnezeu, pe Care au învățat să‑L iubească cu toată inima lor! Ei au învățat să‑L iubească mai mult decât orice altceva în viața lor pământească!

“Primii creștini au acceptat botezul nu pentru că toată lumea era botezată și asta era tradiția! Dimpotrivă, în acele vremuri, erau alte tradiții… Cei ce voiau să primească botezul au făcut‑o pentru că hotărâseră să‑și ducă viața după Învățăturile lui Isus! Ei vroiau să trăiască în noua puritate și frumusețe spirituală, păstrând poruncile lui Isus!

“Ai învățat deja foarte multe, și când voi pleca, vei învăța și mai multe… Iubirea care există între noi te va învăța! Dumnezeu te va învăța!”

“Cum ştii că a venit timpul?”

“Dumnezeu mi‑a spus! Mă cheamă…”

“Să‑i spun stareţului?”

“Nu, nu spune nimănui…”

* * *

Cineva ciocăni la uşă…

“Iată bucuria noastră! Domnul a îndrumat‑o pe Zosia la noi! — spuse Zosima zâmbind.

Fata intră alergând în chilie strălucind de bucurie, prospeţime şi gingăşie! Buclele părului ei alb‑auriu ieşeau de sub băsmăluţă… Avea în mână un coş plin de afine…

“V‑am adus nişte afine! Eu le‑am cules! Uite, ce multe!”

Zosima luă câteva afine. Mânca încet, cu un aer de fericire pe faţa sa, ca şi cum îşi lua ultima cuminecătură. El îmbrăţişă fetiţa cu blândeţe:

“Mulţumesc! Ne‑ai adus mare bucurie cu fructele astea delicioase!…”

Zosia voia să lase toate fructele lui Zosima şi Nicolae, dar părintele n‑a vrut:

“Te rog lasă numai câteva pentru noi. Pune‑le pe farfurie, iar restul, ia‑le la spital. Spune‑le că aşa a fost dorința mea: fructele astea de pădure le vor aduce sănătate.”

Erau deja de mult timp împreună, înconjuraţi de Prezenţa lui Dumnezeu. Nu existau nici conversaţii şi nici întrebări… Era ca şi cum ei, ca suflete, se îmbrăţişau unul pe altul!

Când Zosia era gata de plecare, bătrânul călugăr îi zise:

“Spune‑i tatălui şi mamei tale că mâine vor avea ştiri pe care trebuie să le primească cu mare bucurie. O să‑ţi aduci aminte de asta?”

“Le voi spune cuvânt cu cuvânt. M‑ai învăţat cum să‑mi amintesc exact cuvintele importante! Aşa că, pot pleca?”

“Du‑te Zosia… Du‑te cu Dumnezeu!”

* * *

Zosima a murit…

Ştirea s‑a răspândit cu repeziciune în micul orăşel…

Nadejda, mama lui Zosia, nu putea să‑şi ţină lacrimile. Soţul ei, doctorul Fiodor, o mângâia uşor pe cap, îmbrăţişând‑o cu tandreţe. Nadejda continua să spună printre lacrimi:

“Cum e posibil? Zosima a murit… Era perfect sănătos!…”

Fiica lor li s‑a alăturat alergând. Nadejda, ştergându‑şi ochii cu o batistă, spuse:

“Zosia, bătrânul călugăr, Zosima, a murit ieri…”

Zosia era nemişcată, ca şi cum un soare auriu şi strălucitor în continuă mişcare, s‑a oprit pentru un timp:

“Deci, asta era despre ce vorbea ieri. El a spus că veţi primi nişte veşti de care ar trebui să vă bucuraţi… Nu am înţeles atunci [despre ce este vorba]…

“Mamă, tată! El ştia de ieri totul! Şi a vrut ca noi să nu‑l plângem pentru că el este cu Dumnezeu şi se simte bine! Ar trebui să ne bucurăm pentru el!”

Cu aceste cuvinte, Zosia şi‑a îmbrăţişat părinţii cu multă căldură şi iubire, ca şi cum ea ar fi fost cea mai bătrână, mai înţeleaptă şi mai puternică decât ei…

Fiodor o luă în braţe, iar fetiţa îmbrăţişă pe cei pe care îi iubea cel mai mult. Au rămas cu toţii în linişte pentru mult timp, îmbrăţişându‑se unul pe altul.

Apoi, au plecat acasă…

Sub influenţa cuvintelor mature ale fiicei lor, Fiodor şi Nadejda se uitau la Zosia.

Nadejda spuse:

“Nu te simţi tristă, Zosia, că nu vei mai merge niciodată în chilia părintelui? Cui îi vei mai pune întrebări acum?…”

“Este puţin trist…” — spuse Zosia. “Dar cred că el va găsi un mod de a‑mi răspunde la întrebările mele, astfel încât să pot înţelege! Când eram mică şi neştiutoare, el, întotdeauna, născocea noi feluri de a‑mi exlica, în aşa fel încât să pot înţelege. Iar acum, va face el ceva!”

“Mama, tata! Uite-l — merge alături de noi! Este tot din Lumină!”

“Ştiţi ce zice? El spune: ‘Întotdeauna Dumnezeu este alături de noi! Dumnezeu va răspunde la toate întrebările, noi nu trebuie decât să învăţăm să‑L iubim şi să ascultăm Sfatul Său!”

“Acum pot să‑l aud şi să‑l văd! Şi atunci… de ce oamenii spun că a murit?”

* * *

A venit primăvara şi toţi copacii din grădina mânăstirii erau înfloriţi, plini de flori albe şi roz deschis. Parfum! Pace! Frumuseţe minunată!

Nicolae stătea în grădină lângă chilia părintelui Zosima. Mâine va depune jurământul monahal și, apoi, va continua să facă ceea ce făcuse Zosima.

Stareţul, arhimandritul Ignaţie, credea sincer că tot ceea ce făcuse Zosima trebuia continuat. Ca urmare, Nicolae trebuia să primească vizitatori, să‑i asculte şi să le dea sfaturi…

… Şi‑a reamintit cum Zosima îl învăța cum să comunice cu vizitatorii… Da, el știa deja cum să facă aceste lucruri. Dar era mai ușor când Zosima era aproape. Nicolae știa că Zosima nu i‑ar fi dat voie să facă greșeli care puteau dăuna. El îl corecta și îi spunea dacă ceva nu era corect… Dar acum? Voi reuși eu să fac totul fără Zosima?

Sau Zosima este aici, dar, pur şi simplu, nu poate fi văzut?!

Nicolae cugeta la toate aceastea, în timp ce sta lângă cireşul pe care ei îl plantaseră, odată, împreună. Admiră florile care apăruseră pentru prima dată în viaţa acestui copăcel şi îi mângâie trunchiul său încă subţire. Nu era trist. Simţea căldură în inima sa, aşa cum era când vorbea cu bătrânul călugăr.

Şi‑a reamintit despre ce vorbeau în timp ce plantau acest cireș.

Zosima spusese atunci: “Când va înflori, eu nu voi mai fi aici!” El a spus asta atât de fericit!

“Deci, nu vei putea să‑l vezi, nu‑i așa?” — întrebă Nicolae supărat.

“Cred că îl voi vedea! De ce ar crea Dumnezeu frumusețea în această lume, dacă nu poate s‑o vadă El Însuşi din locaşul Său, sau în altă manieră?

“Pitagora, de exemplu, a numit întregul univers ‘cosmos’, care în greacă înseamnă ‘frumusețe’, ‘ordine armonioasă în lume’!”

“Ai citit lucrările vechilor greci?”

“Da, desigur. Și am învăţat multe din ele. Mulți înțelepți înainte de Isus au scris despre Dumnezeu și despre puritatea vieții umane. Probabil că în ziua de azi, oamenii se străduiesc mai puţin să fie virtuoşi, deoarece doar câțiva au citit aceste lucrări…

“Apropo, ce înseamnă virtutea? Înseamnă să faci bine și presupune gânduri bune, cuvinte bune și fapte bune!

“Chiar ai crezut că am citit doar o singură carte în viața mea?” — spuse Zosima râzând plin de voioşie tinerească și continuă:

“Cred că acei oameni, care Îl ajută pe Dumnezeu să creeze frumusețile de pe Pământ, nu vor fi lipsiţi de posibilitatea de a le vedea… Şi totuşi, asta nu e atât de important! Mari și minunate binecuvântări îi așteaptă pe aceia cărora Dumnezeu le permite să se apropie de El! Deci, trebuie să lucrăm pentru a înmulţi binele și pentru a crea frumusețea în fapte și în suflete… Aşa, vom fi vrednici de a intra în Împărăția Tatălui Ceresc!”

* * *

În acel moment, Nicolae a fost chemat:

“Nişte oameni au venit cu un băieţel orb. Nu vor să plece: ei nu cred că Zosima nu mai este aici…”

“Au dreptate când nu cred asta!” — răspunse Nicolae fericit. “Spune‑le să vină!”

O femeie tânără, subțire, frumoasă și foarte bine îmbrăcată se îndrepta spre chilie, ținând mâna unui băiat de zece sau unsprezece ani. Se purta ca și cum încerca să facă fiecare pas în locul lui, astfel încât copilul să nu se poticnească sau să se lovească.

La vederea unui bărbat bine făcut, cu umeri laţi, îmbrăcat în sutană de novice, în locul unui bătrân cu părul alb, ea făcu un gest de nemulţumire…

Nicolae i‑a invitat să intre în chilie, spunând:

“Haideți să vorbim puţin. Intraţi, luaţi loc.

Femeia l‑a pus pe fiul ei să stea pe o bancă la perete și, apoi, s‑a așezat şi ea. Își îndreptă privirea spre Nicolae, dar se uita în altă parte, nu la el. În cele din urmă, ea a spus:

“Ei bine, vorbeşte dacă știi ce să spui…”

Nicolae simți acea stare când Lumina Duhului Sfânt permite să vezi sufletele și tot ce li se întâmplă.

El a văzut că ea venise să ceară un miracol, dar ea însăși nu credea în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, ceea ce era un obstacol în vindecarea fiului ei…

El se mai uită odată la băiat și văzu că se simțea rău, nefericit și nu îndrăznea niciodată să facă vreun pas singur, fără sprijinul adulților… El nu putea fi vindecat chiar acum… Dar boala lui va dispărea destul de ușor dacă ei vor schimba această situaţie…

Cum să găsească el cuvintele potrivite ca să o poată face să înțeleagă? Ea nu vrea și nu este pregătită să audă sfatul lui… Ea îl vrea pe sfântul părinte…

Nicolae îl rugă în sufletul său pe Dumnezeu să‑i ajute pe acești oameni și, apoi, intră într‑o unire mai profundă cu Lumina Divină.

În acest moment, Zosia a intrat alergând în chilie — era ca și cum lumina soarelui a început să se joace și să strălucească în jur.

Ea se înclină şi îşi ceru iertare pentru că a întrerupt conversaţia.

“Zosia, vrei să te joci cu băieţelul în grădină pentru o oră în timp ce noi vorbim cu mama lui?

Zosia, veselă, a fost imediat de acord:

“Cum te cheamă?”

“Costia.”

Mama lui Costia se uită la fetiţă îngrijorată, precum pasărea care îşi protejează puiul cu aripile sale, şi spuse:

“Este orb! Nu poate să vadă nimic! Ai grijă de el, te rog, să nu i se întâmple ceva…”

Zosia se duse la băiat cu încredere şi îl luă de mână.

“Nu vă faceţi griji! Totul va fi bine!”

Apoi ea îi spuse lui Costia:

“Vino, vreau să‑ţi arăt ceva!…”

“Cum o să‑mi arăţi când nu pot vedea?!…”

“Vei vedea cum! Să mergem!”

Mama lui Costia, neliniştită, urmărea copiii plecând…

Nicolae depunea eforturi pentru a o face nu numai să audă cuvintele lui, dar să şi asculte.

La început, a întrebat despre boala băiatului și a aflat că și‑a pierdut vederea după ce alunecase pe niște buşteni umezi și se lovise la cap. Fuseseră deja la mulți doctori celebri, care le‑au spus că, deși ochii nu erau afectați, totuşi ei nu puteau să‑i recupereze vederea…

Datorită viziunii dezvoltate a sufletului său, Nicolae a văzut că vătămările terminațiilor nervoase puteau fi vindecate numai cu ajutorul lui Dumnezeu și nu prin mijloace medicale… Şi totuşi, nu i s‑a permis să facă acest lucru acum…

Apoi, Nicolae a spus că era posibilă restabilirea vederii copilului. Dar pentru aceasta era necesar să se înceteze stilul de viață de "seră" unde el era în permanentă îngrijire. Pentru a‑i întări corpul, era necesar să‑l înveţe să înoate, să alerge, să călărească… Și cel mai important lucru pentru Costia era să înceapă să aibă grijă de alții. În felul acesta, el nu se va mai simţi nefericit, slab și bolnav, ci, dimpotrivă, va începe să facă tot ce poate, forţându‑se până la limită. Iar adulții trebuiau să încerce să ridice din ce în ce mai mult nivelul acestei limite. Și apoi…

Această convorbire părea să se fi terminat…

Totuşi Nicolae ştia că trebuia să spună sau să facă altceva, astfel încât cuvintele sale să ajungă cu adevărat la această femeie.

De obicei, în asemenea cazuri, Zosima oferea câteva sfaturi simple: “Trebuie să faci asta şi asta…”

Nicolae începu să cerceteze opțiunile: “Să‑i sfătuiască să ia un câine care va deveni prietenul copilului… un cal ar fi poate chiar mai bine… Probabil că ar trebui să întreb băiatul chiar acum…”

Deschise uşa chiliei şi strigă:

“Zosia, Costia!”

În grădină se auzeau râsetele fericite ale copiilor.

“Haide, prinde‑mă!” — Zosia fugea, iar Costia fugea după ea, evitând cu siguranţă trunchiurile copacilor!

Zosia, auzind că sunt chemaţi, a cedat și Costia a prins‑o!

Ei mergeau unul lângă altul… fără să‑și țină mâinile!

Băiatul nu putea încă să vadă, dar miracolul se întâmplase deja!

Costia a intrat primul şi s‑a dus la mama lui:

“Mama, Zosia m‑a învățat să privesc și să văd într‑un fel foarte diferit: cu sufletul! Am jucat chiar şi leapşa — și am prins‑o! Acum pot să te văd și pe tine! Ea a spus că voi fi complet vindecat în curând, pentru că dacă sufletul îşi capătă vederea, atunci şi ochii corpului încep să vadă. Zosima o învățase așa!

Mama lui Costia izbucni în lacrimi şi îşi îmbrăţişă fiul, în timp ce el continua să încerce să‑i explice ce lucruri minunate îl învăţase Zosia.

“Iată o minune” — gândi Nicolae și zâmbi fericit…

Mai târziu, când toată lumea se liniști puțin, Zosia îi spuse lui Nicolae:

“Tata m‑a trimis la tine. Acum două zile, noi am găsit o fată de aproximativ doi ani la intrarea în spital. Fusese părăsită. Lângă ea era o notă care spunea că părinții ei au murit și nimeni nu vrea să aibă grijă de copil. Numele ei este Olga. E drăguţă — are ochi albaștri, părul auriu şi cârlionţat, iar zâmbetul ei este atât de cald! Singurul lucru este că nu vorbește aproape de loc: știe doar câteva cuvinte. Se pare că nimeni nu a vorbit destul de des cu ea.

“Tatăl meu a cerut să‑i găsim părinți buni pentru ca să nu o ducă la orfelinat.”

Apoi Zosia începu să radieze brusc de bucurie, la ideea minunată care îi venise în minte:

“Costia, vrei să ai o soră? Doamnă, fata este atât de drăguță, sănătoasă! Tatăl meu a examinat‑o — și el este un doctor foarte bun! Permiteţi‑mi să v‑o prezint! Sunteţi de acord?”

Mama lui Costia, fiind uimită de tot ceea ce se întâmplase, a fost de acord imediat. Costia a spus cu încredere că o va învăța pe Olga să vorbească, așa că ei, cu siguranță, ar trebui să o ia pe această copilă.

Zosia a condus fericită pe noua mamă și pe noul frate să o cunoască pe Olga…

Nicolae știa că totul se legase perfect în lanțul acesta al destinelor călăuzit de Dumnezeu. El a suspinat fericit și a mulțumit lui Dumnezeu pentru grija Sa minunată manifestată prin Zosia!

Apoi el ieşi din chilie, în tăcerea din grădină, unde doar cu câteva momente în urmă, vocile copiilor răsunau de bucurie.

A început să cugete la câte lucruri nu putea încă să facă…

Şi apoi văzu Faţa Minunată şi blândă a lui Zosima alcătuită din lumină. Părintele îi spuse:

“Munceşte din greu, fiul Meu! Faci, deja, totul foarte bine, cu Ajutorul lui Dumnezeu!”