---

Isus Cristos

Multe persoane care se consideră creştine — cel puţin în Rusia — cred că numele de familie al lui Isus este Cristos. Prin urmare, aceste două cuvinte (Isus şi Cristos) devin foarte strâns legate în mintea lor.

Dar adevărul este că numele de Cristos nu e un nume de familie, ci mai degrabă un titlu sau un rang. Cristos este un cuvânt grecesc; echivalentul său în ebraică este Moshiach, sau Mesia după ortografia modernă. Astfel, aceste cuvinte denumesc pe Acela Care vine pe Pământ de la Dumnezeu Tatăl — ca Parte din El — pentru a aduce ajutor spiritual de la nivel Divin superior persoanelor întrupate.

Pentru a înţelege corect acest fenomen, trebuie să reţineţi foarte bine tot ceea ce s‑a spus în capitolele precedente: Dumnezeu‑Tatăl este o Conştiinţă Unică şi, în acelaşi timp, este o totalitate de Conştiinţe, care înainte au fost umane, dar care au sfârşit prin a se uni cu El. Aceste Conştiinţe au fost individualizate în trecut, dar după ce au atins realizarea supremă spirituală şi după ce s‑au contopit cu Dumnezeu‑Tatăl, Ele locuiesc în Locaşul Său într‑o stare de contopire totală, formând un Tot. Această idee se regăseşte în Evanghelia după Ioan (1:4): “Întru El (Dumnezeu‑Tatăl) era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor”. Există o afirmaţie similară în Evanghelia după Filip [26], 87: “Fiii Camerei Nupţiale (Locaşul Creatorului, unde are loc unirea cu El în Iubire) au unul şi acelaşi nume” (adică, acum, Ei sunt toţi Dumnezeu‑Tatăl). Dar Ei, fiinţe umane care au devenit consubstanţiali cu Dumnezeu‑Tatăl, pot să se individualizeze din nou pentru un timp sub forma Duhului Sfânt, dacă este necesar, cu scopul de a îndeplini o anumită sarcină dată de Dumnezeu‑Tatăl.

Prin urmare, este corect să spunem că Isus Cristos este o Parte din Dumnezeu‑Tatăl şi că nu a fost întotdeauna aşa: Isus are un trecut ca fiinţă umană. Când a fost? În această Manvantara, sau în cea precedentă? Nu are importanţă. Contează numai faptul că, după ce a atins Perfecţiunea totală şi s‑a unit cu Dumnezeu‑Tatăl, El a venit în lume din Locaşul Tatălui ca Parte din El cu Misiunea de a ajuta oamenii.

Au fost câţiva Cristoşi pe Pământ de‑a lungul istoriei omenirii. Au venit pe Pământ în diferite momente, la diferite popoare, creând, de fiecare dată, un focar de cultură spirituală, dezvăluind cunoştinţe despre Dumnezeu, despre semnificaţia vieţii umane pe Pământ şi despre Calea către Scopul final. Isus Cristos a fost Unul dintre Ei.

Din descrierea copilăriei lui Isus, ştim că, încă de la vârsta de doisprezece ani, El a uluit “învăţătorii” din Ierusalim cu înţelepciunea Sa în conversaţiile Sale avute cu aceștia, pe teme religioase (Luca 2:42‑52).

Perioada care a urmat în viaţa lui Isus este descrisă în două surse: Viaţa Sfântului Issa*, cel mai bun dintre fiii oamenilor şi în Evanghelia Tibetană. Iată ce e scris în prima lucrare menţionată:

“Când Issa a ajuns la vârsta de treisprezece ani, moment în viaţa unui israelit când trebuie să‑şi ia o nevastă, casa unde părinţii Săi trăiau de pe urma unei afaceri modeste, a început să fie un loc de întâlnire pentru oameni bogaţi şi nobili, doritori să‑L aibă pe Issa, deja faimos pentru discursurile sale edificatoare în numele celui Atotputernic, ca ginere. Atunci, Issa a abandonat casa părintească în secret, a plecat din Ierusalim şi s‑a îndreptat împreună cu negustorii către fluviul Indus.” (Viaţa Sfântului Issa 4:10‑12)

În fiecare ţară pe care Isus a vizitat‑o în acei ani (India, Tibet, Persia), El a vindecat bolnavi, a înviat morţi, s‑a opus păgânismului şi a predicat despre Dumnezeu‑Tatăl Universal şi despre Calea spre El. Audienţa sa favorită au fost oamenii din straturile social‑economice mai de jos, aşa cum s‑a întâmplat şi în Iudeea.

În omiliile din India, de exemplu, El a învăţat oamenii următoarele:

“Nu vă închinaţi la idoli, căci ei nu vă aud. Nu ascultaţi la cele (patru) Vede, căci adevărul lor e falsificat. Niciodată să nu vă aşezaţi în primul loc şi niciodată să nu umiliţi pe vecinul vostru.

“Ajută pe cei săraci, sprijină pe cei slabi, nu face rău nimănui şi nu râvni la ceea ce n‑ai tu şi are altul” (Viaţa Sfântului Issa 5:26‑27).

În Persia, răspunzând la întrebările marelui preot de credinţă Zoroastră, a spus următoarele:

“… Aşa cum un copil descoperă în întuneric sânul mamei, aşa şi poporul tău, care a fost indus în eroare de dogma ta greşită şi de ceremoniile tale religioase, au recunoscut … pe tatăl lor în Tatăl al Cărui Profet sunt.

“Fiinţa Eternă a transmis poporului tău, prin intermediul gurii Mele: <Să nu vă închinaţi la Soare (ca Zeu), căci nu e decât o parte din lumea pe care am creat‑o pentru om. Soarele răsare pentru a vă încălzi când munciţi; apune pentru ca să vă permită să vă odihniţi, ceea ce Eu Însumi am hotărât. Mie şi numai Mie Îmi datoraţi tot ceea ce aveţi şi tot ceea ce este în jurul vostru, deasupra voastră şi dedesubtul vostru.>”

“Dar — au spus preoţii — cum pot oamenii să trăiască ascultând legile dreptăţii dacă nu au învăţători?”

Apoi, Isus a răspuns: “Atâta vreme cât oamenii nu au avut preoţi, legile naturii i‑au condus şi aşa şi‑au menţinut candoarea sufletelor lor.

“Sufletele erau în Dumnezeu şi, pentru a comunica cu Tatăl, ei nu au trebuit să recurgă la nici un idol, animal, sau foc aşa cum se practică aici.

“… Soarele nu acţionează spontan, ci în conformitate cu Voia Creatorului invizibil, Care i‑a dat naştere.

“… Spiritul Etern este Sufletul a tot ceea ce este viu. Faceţi un mare păcat prin împărţirea Sa în <Spiritul Răului> şi în <Spiritul Binelui>, pentru că El este numai Dumnezeul Binelui, Care, ca orice tată de familie, face numai bine copiilor Săi, iertând toate greşelile lor, dacă se pocăiesc.

“<Spiritul Răului> locuieşte pe Pământ în minţile acelor oameni care întorc copiii lui Dumnezeu de la Calea cea dreaptă.

“De aceea Eu vă spun vouă, să aveţi frică de ziua judecăţii, căci Dumnezeu va da o pedeapsă îngrozitoare celor care au îndepărtat pe copiii Săi de la Calea cea dreaptă şi i‑a umplut cu superstiţii şi prejudecăţi!…” (Viaţa Sfântului Issa 8:8‑20).

De asemenea, există o mărturie a unor vorbe pe care Isus le‑a spus tibetanilor:

“Am venit să demonstrez potenţialul uman. Ceea ce fac Eu, oricine (poate) face. Ceea ce sunt Eu, oricine (poate) fi. Aceste bunuri sunt pentru toate popoarele, (ei sunt) apa şi pâinea vieţii…” (Evanghelia Tibetană)

Isus “s‑a întors pe pământul lui Israel” numai la vârsta de douăzeci şi nouă de ani (Viaţa Sfântului Issa [28], 9:1). Ceea ce a făcut şi a spus El acolo va ajunge să fie bine cunoscut pentru generaţiile viitoare.

După ce a revenit pe pământul nativ, Isus, împreună cu câţiva ucenici‑asistenţi, a început să călătorească vizitând multe oraşe şi sate. A făcut miracole —a vindecat bolnavi şi a trezit oameni din morţi, a predicat în casele oamenilor, în sinagogi, în aer liber despre ceea ce Tatăl Ceresc vrea ca oamenii să fie.

Mii de persoane L‑au ascultat pe Isus, au fost martorii miracolelor Sale şi au fost vindecaţi de bolile lor. Unii dintre ei au renunţat la meseriile lor pământeşti şi s‑au alăturat lui Isus pentru a călători cu El şi pentru a învăţa de la El.

El i‑a învăţat prin a le explica Drumul spre Perfecţiune şi prin a le demonstra metodele de vindecare spirituală şi tehnicile meditative.

Fără nicio îndoială, El a vrut ca ei să fie oameni cărora să le poată transmite toate cunoştinţele cele mai înalte despre Tatăl. Voia ca ei să intre în Locaşul Tatălui împreună cu El. “Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i‑ai dat…” (Ioan 17:24).

Dar, când El spunea ceva care depăşea puterea lor de înţelegere, ei Îl surprindeau cu lipsa lor de înţelegere şi mulţi L‑au părăsit îndoindu‑se de caracterul adecvat al cuvintelor Sale și chiar de sănătatea lui mintală… (Ioan 10:19‑20; 13:36‑38; 14:5‑7; 16:17‑18; Luca 9:54‑56, etc.).

Odată, din cauza a ceea ce afirma, până şi mama şi fraţii Săi au venit la locul unde El predica pentru a‑L lua acasă, deoarece au decis că era nebun (Marcu 3:21,31‑35).

La sfârşit, după trei ani de predici, miracole şi învăţături, El avea numai 12 discipoli bărbaţi (unul dintre ei fiind Iuda Iscarioteanul care L‑a trădat mai târziu) şi pe Maria Magdalena.

Dar, unde erau mulţimile de sute de mii de oameni de rând care au fost entuziasmaţi, care au ascultat la predicile Sale, au mâncat hrana pe care El a materializat‑o pentru ei, şi care au fost vindecaţi de tot felul de boli?…

A reieşit limpede că aceste mulţimi nu erau interesate de Învăţături despre eforturile personale pe care cineva trebuie să le depună pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele Îl voiau pe Isus numai pentru a le vindeca de boli şi pentru a li se da atenţie… (Luca 9:11).

Isus a văzut aceasta şi a început să evite masele de oameni: “… şi mulţimi multe se adunau, ca să asculte şi să se vindece de bolile lor. Iar El se retrăgea în locuri pustii şi se ruga.” (Luca 5:15‑16)

Da, este adevărat că pe unii i‑a vindecat, dar nu putea să continue aşa la infinit. El voia ca oamenii să înveţe adevărata credinţă, să facă eforturi personale pentru a deveni mai buni. Apoi bolile vor dispărea cu Voia Tatălui… Odată, a strigat disperat: “O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi?” (Luca 9:41)

Iar mulţimea, instigată împotriva Lui de preoţi, se înfuria… Odată, în timp ce încerca să îi facă să gândească, a spus: “… căutaţi să Mă omorâţi, (numai) pentru că cuvâtul Meu nu încape în voi…” (Ioan 8:37)

Dar era prea târziu: mulţimile de oameni primitivi şi plini de dorinţe deveneau din ce în ce mai înfuriate pentru că ar fi putut primi mai mult, iar El le‑a dat prea puţin…

Curând, aceiaşi oameni îi strigau lui Pilat: “Răstigneşte‑L! Răstigneşte‑L!…” (Luca 23:21)

“Şi apucându‑l pe Domnul L‑au împins în timp ce alergau şi au spus: < Să‑L luăm cu forţa pe Fiul Domnului, acum că avem putere asupra Lui!> Şi I‑au pus o mantie purpurie şi L‑au forţat să stea pe scaunul judecăţii spunând: <Judecă drept, Rege al Israelului!> Şi unul dintre ei a adus o coroană de spini şi a pus‑o pe capul Domnului, iar alţii s‑au ridicat şi L‑au scuipat în ochi şi alţii L‑au pălmuit peste faţă şi alţii L‑au înţepat cu o trestie şi alţii L‑au biciuit, spunând: <Cu această onoare să onorăm pe Fiul lui Dumnezeu!>.”(Evanghelia după Petru, 3:6‑9)

De ce clerul nu L‑a acceptat pe Isus? Nu au existat diferenţe formale între ei în ceea ce priveşte bazele credinţei: vorbeau de acelaşi Tată Ceresc şi se refereau la aceeaşi Biblie Evreiască…

În realitate, însă, diferenţele erau foarte mari. Isus predica despre Dumnezeu cel Viu, pe Care El Îl ştia foarte bine personal, în timp ce preoţii timpului credeau în Dumnezeu fără să‑L cunoască. Cu ajutorul religiei, şi‑au asigurat un rang social şi o stare materială foarte bună pentru ei şi, ca urmare, ei voiau să îşi protejeze bazele confesiunii lor.

Din ce constau aceste baze? Ele constau dintr‑un număr de ceremonii religioase detaliate, din reguli pentru viaţa de zi cu zi şi din măsuri represive împotriva celor ce greşeau*.

Asemenea structuri confesionale, dezvoltate de‑a lungul secolelor, au fost susţinute prin construirea de temple masive, prin spectacole impresionante sub forma serviciilor religioase, printr‑o ideologie care a pătruns în toate straturile întregii societăţi, şi prin frica de pedeapsă a lui Dumnezeu dată pentru neascultare, frică foarte bine stabilită în minţile oamenilor. Desigur că, în aceste condiţii, sacerdoţii unei astfel de confesiuni devin foarte iritaţi dacă apare cineva şi încearcă să le perturbe acest stil de viaţă, să afirme că aceste lucruri nu sunt bune şi că preoţii sunt nişte ipocriţi care nu‑L cunosc pe Dumnezeu şi înşeală oamenii…

Aşa a fost şi va fi cazul cu spovedaniile “în masă” care pun accentul pe ritualism şi reguli de comportament, timp în care, în mod inevitabil, se uită de Dumnezeu cel Viu…

În acel timp, în Iudeea, Acela care s‑a opus ipocriziei religioase, a fost Isus Cristos, Mesager al lui Dumnezeu‑Tatăl.

Isus ştia de la Dumnezeu‑Tatăl că sfârşitul vieţii Sale pe Pământ se apropia. De asemenea, El a ştiut ce fel de moarte va avea.

Putea El să evite totul? Bineînţeles! Pur şi simplu, putea să părăsească Iudeea împreună cu discipolii Săi şi toată lumea ar fi fost mulţumită, oamenii s‑ar fi calmat şi ar fi uitat de El.

Dar El nu a plecat. De ce?

Pentru că, dacă ar fi făcut‑o, nimeni nu şi‑ar mai fi adus aminte de El după câţiva ani; nu ar mai fi fost biserici creştine, nu ar mai fi fost Noul Testament…

De aceea planul a fost diferit.

În primul rând, planul consta în a îndeplini perfect toate profeţiile despre viaţa pământeană a lui Isus‑Mântuitorul, inclusiv pe acelea care afirmau că “nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat” şi că “vor privi la Acela pe care L‑au împuns”. În alte cuvinte, atunci când soldaţii au zdrobit “fluierele picioarelor” celor doi criminali crucificaţi împreună cu Isus pentru a fi siguri că sunt morţi înainte de căderea nopţii, Isus Îşi părăsise deja trupul şi tot ce au făcut soldaţii a fost să‑L străpungă într‑o parte cu suliţa (Ioan 19:31‑37).

În al doilea rând, moartea Sa şi zilele care au urmat au fost marcate de multe miracole: s‑a întunecat foarte devreme, catapeteasma templului din Ierusalim s‑a rupt “singură” în două (Luca 23:44‑45), trupul lui Isus a dispărut din locul unde a fost depus; Isus s‑a arătat de câteva ori discipolilor Săi materializându‑se în trup, a avut conversaţii cu ei şi le‑a dat sfaturi.

Dar oamenii au fost uluiţi de “Învierea lui Isus din morţi”. Deşi aceşti oameni erau religioşi, ei nu au înţeles că, după ce se desparte de trup, fiecare om învie pe cealaltă lume cu conştiinţa sa de sine, dar incorporal (Matei 22:30). Isus a dovedit aceasta şi, de fapt, a făcut chiar mai mult: cu Puterea Sa Divină El şi‑a dematerializat corpul, cel dat jos de pe cruce şi, apoi, şi l‑a materializat din nou, de câteva ori, pentru un timp.

Discipolii Săi, Pavel şi apoi mulţi alţii şi‑au devotat vieţile lor predicând despre Fiul lui Dumnezeu Care a venit pe Pământ, a fost crucificat şi, după aceea, s‑a înălţat, Care ne‑a învăţat despre Tatăl Ceresc şi despre cum se intră în Locaşul Său.