Pocăinţa

Ioan Botezătorul a început omiliile sale prin a predica despre necesitatea omului de a se purifica prin pocăinţă (Matei 3:2,6). Era ceva destul de nou pentru publicul său: în acele timpuri, evreii aveau o formă foarte ciudată de “eliberare de păcate”. O dată pe an, la Paşti, în mod simbolic, ei “transferau” păcatele lor în miei şi, apoi, omorau acești miei “păcătoși” — ca “jertfă” adusă lui Dumnezeu. După aceea, obişnuiau să mănânce trupurile lor moarte. Evident, acest tip de absurditate nu a avut alt efect decât să sporească păcătoșenia lor înaintea lui Dumnezeu.

Nu, păcatele nu pot fi transferate nimănui! Poţi să te izbăveşti de păcate numai prin căinţă sinceră.

Ceea ce, într‑adevăr, purifică sufletul este numai pocăinţa urmată de o autoanaliză intelectuală.

Întotdeauna Dumnezeu ne‑a “păstorit” ca pe “turma Sa de oi” (Isus a folosit această metaforă adeseori) pe “păşunile” pământene. El vrea să ne facă Perfecţi, astfel încât să devenim demni de a‑L îmbogăți. Acest lucru constituie Viața Lui şi acesta este motivul pentru care El creează lumi materiale. Nu ne va părăsi niciodată, indiferent dacă vrem să știm despre El sau nu, dacă Îl iubim sau nu, dacă ne străduim să devenim perfecţi și să ne contopim cu El sau nu.

Apropierea de Dumnezeu, prin eforturile de autoperfecționare spirituală, duce la adevăratul extaz al aspirantului. Primele contacte cu Conștiința Divină sunt deosebit de intense, urmate de perioade din ce în ce mai lungi de Unire cu El, care duc la experimentarea stării celei mai înalte de extaz. Acestea sunt cele mai mari recompense pentru progresele noastre pe Calea spirituală!

Dar dacă noi nu ascultăm de Voinţa Lui, dacă vom merge în direcție opusă, ne vom condamna la suferință. Această suferință este “plata” pentru neascultare.

De aceea, primul lucru pe care îl putem face pentru a ne salva de la suferință este să ne pocăim.

Neofiții în religie (cei pentru care Dumnezeu nu este o Realitate Vie, ci o entitate abstractă) se pot întreba pe bună dreptate: cum ar trebui să ne pocăim?

Unii oameni cred că se pot spovedi numai unui preot, căci numai printr‑un preot pot obține “iertarea păcatelor”.

Dar adevărul este că nu există nicio “iertare a păcatelor”, în nici un fel. Este vorba de o abordare greșită. Problema pocăinței trebuie luată în consideraţie mult mai serios — nu este vorba despre cum să ceri iertare, ci despre cum să scapi de defecte. Prin urmare, mecanismul pocăinței trebuie să fie diferit. Ritualul religios menționat mai sus este adecvat numai pentru copii, începători şi adulţi slabi la minte.

În unele biserici protestante, lucrarea penitențială este organizată mult mai bine. După pregătirea necesară, credincioșii se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu cel Viu, fără intermediari. Solemnitatea situației și sprijinul enoriaşilor contribuie la intensitatea emoției de pocăință.

Cu toate acestea, nu toți oamenii pot ajunge în astfel de comunități sau la consilierii lor spirituali, cu adevărat înţelepţi, care pot explica de ce fapte trebuie să se pocăiască şi cum. Prin urmare, să examinăm acum schema de bază a muncii penitențiale, de pocăinţă.

În primul rând, aspirantul trebuie să înțeleagă aspectele fundamentale ale filozofiei religioase: cine este Dumnezeu, ce înseamnă Evoluția și care este sensul vieții. Apoi, devine clar de ce trebuie să lucrăm cu noi înșine, care este idealul la care trebuie să aspirăm, ce calități trebuie să cultivăm în noi înșine și ce defecte trebuie îndepărtate, ce este un defect cu adevărat și ce este considerat defect de către oameni, dar nu şi de către Dumnezeu. În acest scop, este bine să se înceapă cu studierea cuvintelor lui Isus și prin a face distincţia între Învățăturile lui Isus şi ceea ce oamenii au inventat cu privire la subiectul creștinismului. “… Învățați de la Mine!…” (Matei 11:29), a spus Isus.

Uneori, se poate auzi afirmația că cele “10 porunci” date de Dumnezeu oamenilor prin Moise sunt “poruncile lui Isus Cristos”. Dacă întâlniți astfel de predicatori, staţi departe de ei: nu au înțeles nimic, în schimb, încearcă să‑i învețe pe alții. În realitate, Isus Cristos a dat Învățături despre Dumnezeu și despre Calea spre El prin zeci de porunci‑precepte, care sunt mult mai profunde şi mai bogate decât tot ceea ce cuprinde întregul Vechi Testament.

Și încă un lucru: dacă ne gândim că suntem buni așa cum suntem și că nu există nici un motiv să ne schimbăm, atunci suntem atât de departe de lucrarea spirituală reală încât nu avem nici cea mai vagă idee despre scopul ei. Toată lumea, de la începători până la maeştrii cei mai avansați, poate găsi în Învățăturile lui Isus Cristos îndrumări pentru a deveni mai buni.

Acum, să discutăm despre autoanaliză. Ceea ce oamenii numesc păcate nu este esenţial. Păcatele sunt doar manifestări ale defectelor noastre — trăsături ale caracterului, imperfecţiuni ale sufletului. Păcatele ajută la recunoașterea viciilor din noi, iar noi trebuie să luptăm cu defectele noastre, nu cu păcatele. Și acest lucru nu este muncă de o zi… A te remodela, mai exact, a remodela sufletul prin insuflarea trăsăturilor bune şi prin eliminarea celor rele, necesită ani de eforturi grele.

Cu scopul de a identifica mai bine un anumit defect, devine utilă urmărirea tuturor manifestărilor acestuia în trecut, începând chiar cu păcatele din copilărie. Când se face acest lucru, s‑ar putea ca Dumnezeu să ne dea o șansă să ne uităm în viețile trecute, cu scopul de a vedea de unde au apărut cu adevărat rădăcinile iniţiale ale răului.

Procesul de revelare a defectelor şi de amintire a anumitor defecte trebuie să fie însoțit de remușcări emoționale sincere.

Cu toate acestea, dacă în acest proces suferiţi emoțional de autocompătimire din cauza pedepsei viitoare, atunci nu sunteţi pe calea cea bună.

Trebuie să simțim compasiune, nu pentru noi, ci pentru victimele noastre — toți aceia pe care i‑am făcut să sufere fizic sau emoțional. Și, apoi, trebuie să retrăim mental fiecare situație când am greşit, însă, de data aceasta, cu un comportament corect.

În cazul în care este posibil să se redreseze greşeala în vreun fel — chiar și parțial — trebuie categoric să se facă. Dacă ne cerem iertare de la Dumnezeu, dar ignorăm o posibilitate existentă pentru a redresa o faptă rea, nu ne putem aștepta la un rezultat pozitiv: o astfel de pocăință nu este sinceră.

Nimic nu poate înlocui efortul cerut de pocăinţă. Convingerea că se poate scăpa de vicii prin practica meditativă şi diverse tehnici “de curăţare” este eronată. Chiar dacă vreodată cineva a avut ocazia de a intra în eonii Duhului Sfânt sau chiar să experimenteze Îmbrățișarea Creatorului, acest lucru nu anulează defectele nimănui. Ele sunt încă prezente şi continuă să se manifeste. Această afirmație nu este o ipoteză, ci o realitate.

De aceea, vă sfătuiesc să stați departe de “novaţii” realizate prin trucuri “dubioase”. De exemplu, unii cred că se pot mântui dacă îşi urlă în gura mare păcatele în mijlocul adunării şi pentru un timp cât mai lung. Alt exemplu, ni‑l oferă un “pastor” rus, fost instructor într‑un Comitet regional al Partidului Comunist, înainte de Perestroika, care a predicat: “Omorâţi păienjenii! Veţi avea 40 de păcate iertate pentru fiecare păianjen pe care îl omorâţi!”. Este cel mai bine să stai departe de astfel de negiobi, pentru a nu deveni un “orb călăuzit de un alt orb” (Matei 15:14).

Ca o concluzie a tot ceea ce s‑a spus în acest capitol, permiteți‑mi să repet concluziile principale:

Oamenii merg în iad nu ca urmare a unor nelegiuiri, ci pentru că ei s‑au obișnuit să trăiască în stări diavolești ale conștiinței în timpul vieții lor pământești. Iar nelegiuirile, care încalcă principiul de a nu vătăma inutil alte ființe vii, prestabilesc iadul pe pământ.

Prima metodă esenţială de a se salva de viitorul infern este pocăința — urmărirea în sine însuşi a tuturor viciilor care duc la greșeli etice (păcate) urmate de sentimentul de remușcare; baza pocăinței este empatia pentru victimele propriului comportament păcătos.

Adevăratul scop al pocăinței nu este acela de a cere iertarea pentru sine, ci acela de a scăpa de defecte.

Cea de‑a doua direcție de muncă spirituală din stadiul inițial este rafinarea conștiinței. Acest proces începe cu reglarea sferei emoționale prin abținerea de la emoții grosiere, negative şi cultivarea emoţiilor pozitive, subtile — în acest fel se instalează obişnuinţa cu stările paradisiace ale conștiinței în locul celor diavolești.